Carantania
Șoferul
arab ne aduce până la poalele muntelui. Ni l-au tocmit măicuțele
de la Așezământul Românesc, este omul lor de încredere. Șoseaua
traversează deșertul. Este la fel de cald ca la Ierihon, care încă
se zărește în spatele nostru, dar lucrurile încep să se schimbe:
inițial discret, dar până la urmă radical. Problemele încep,
cumva, să se contureze: ăsta ești tu, acesta e muntele, acesta-i
urcușul pe care-l ai de făcut, acesta e soarele, de care nu ai
scăpare. La Ierihon totul era confuz și inform, asemeni lipsei de
orizont a peisajului, și ascuns sub pâcla amăgirii și
neînțelegerii, ca minciuna și ignoranța din gurile oamenilor. În
Carantania, lucrurile și gândurile se limpezesc și se conturează
clar, în alb/negru, până la radicalizare.
Mănăstirea,
agățată ca un balcon suspendat de muntele vertical, ne așteaptă.
Abruptul aspru de stâncă roșie se ridică deasupra noastră,
simplu și semeț, ca o curbă exponențială. Cărarea în
serpentină de praf alb-roșietic, conturată în roșul arămiu al
muntelui, ne arată că au mai trecut oameni pe aici. Doamna Petrina,
tovarășa noastră de drum, o redutabilă pelerină de vreo
șaptezeci și cinci de ani, venită singură tocmai de la Iași, ne
dă și ea curaj. E vecina noastră de la casa de oaspeți de la
Ierusalim. Arată întru totul ca o femeie vârstnică de biserică,
nepregătită pentru escaladări. Dar e o veterană a Locurilor
Sfinte, pe care le știe aproape pe de rost, și nu dă nici un pas
înapoi. Ne însoțește de câteva zile. Dintre îngerii noștri
păzitori pe drumuri străine – care s-au tot schimbat -, ea este
cel din urmă, probabil. Este cald, este greu, dar ea a venit în
Carantania ca să urce muntele ăsta și nu va renunța tocmai acum!
Șoferul
ne așteaptă în valea aridă, retrăgându-și mașina tot mai
departe pe albia uscată a șoselei pustii, în căutarea unei umbre
incerte, pe care doar la Ierihon ar avea șanse să o afle. Sperăm
că nu va uita să ne recupereze din această pustietate, unde nu
vezi țipenie de om sau mașină. Suntem cu totul singuri!
Urcușul,
făcut cu pași mici și în tăcere, este mai ușor decât părea a
fi. În definitiv, distanța de parcurs nu e foarte mare, nici panta,
prea abruptă: doar ultima parte e mai pieptișă. Încercarea cea
grea este urcușul în aerul fierbinte, când respirația îți e
arsă de briza încinsă. Sub razele incandescente, brăzdate de
rafale toride de vânt, pălăriile devin inutile, iar eșarfele,
asfixiante, așa că reinventăm, vrând-nevrând, combinația
tradițională a celor două, singura care apără și de soare și
de vânt în același timp. Ne confundăm tot mai mult cu lumea
arabă. Și e firesc, căci nu poți face față, în costum de
european, Țării Sfinte.
Sus,
în mănăstire, este răcoare. Iată că apar și oameni, bine
ascunși în spatele zidurilor groase! Pe coridorul de piatră de la
intrare ne întâmpină un portar arab și doi-trei vânzători de
suveniruri, care își promovează marfa în toate limbile,
încercând, ca și în alte locuri, să ghicească naționalitatea
clienților. Și de multe ori nimeresc, chiar dacă pelerinii, răpuși
de oboseală, nu scot o vorbă.
Mănăstirea,
cu un aspect foarte sobru, este un paralelipiped îngust din blocuri
de piatră albă, trainic încastrat în peretele de stâncă
verticală. Construcția ascetică ascunde o inginerie de primă
mână, ca și la Hozeva, și la fel de bine adaptată mediului
tradițional. Doar înălțimea și abruptul sunt mult mai
amețitoare, iar peisajul din jur nu cuprinde nici o pată de verde.
Doar Ierihonul, cu casele lui joase și risipite, se zărește în
zare, ca un paznic incert, dizolvat în orizontul încețoșat de
praf și căldură. Odată intrați între zidurile micii cetăți
monahale, nu-l mai vedem, căci ferestrele, mici cât palma și rare,
te izolează aproape cu totul de exterior, într-o recluziune adâncă.
Oamenii sunt puțini la acest ceas de amiază. De fapt, nici n-ar
încăpea prea mulți pe coridorul îngust, alipit ca un brâu de
peretele
carstic,
care alcătuiește
edificiul
monahal. Ne întâmpină un călugăr încă tânăr și plin de
lumină lăuntrică, singurul viețuitor al mănăstirii. Ne explică
elocvent ce și cum, după care se retrage și ne lasă într-ale
noastre.
Cum
e aici să fii singur, noaptea, în asprimea pustietății, după ce pleacă și așa puținii
pelerini, paznicul și cei doi-trei negustori de suveniruri? Dar cum
altfel poți fi aici, decât singur, confruntat cu cele ale tale,
dezbrăcat de toate ale lumii, în fața lui Dumnezeu? De parcă
totul te-ar pregăti pentru starea de adâncă cercetare lăuntrică
și rugăciune, necesară a face față ispitelor de pe Muntele
Ispitirii. Pe care, într-un fel, le va trăi fiecare.
Numele
„Carantania” vine de la cele patruzeci de zile de post, pe care
le-a petrecut în peșterile de aici Domnul Hristos, în așteptarea
întâlnirii cu prințul lumii acesteia. Postul extrem și rugăciunea
adâncă au impregnat de la început, până și etimologic, aceste
stânci. Pe una dintre ele, păstrată în forma ei naturală,
tradiția spune că a stat Mântuitorul în timpul dialogului cu
îngerul întunericului. Cutremurătoare memorii! Locul păstrează o
veche tradiție ascetică, prezența călugărilor datând în aceste
locuri încă de prin secolul al IV-lea, când este consemnată și o
primă biserică, înălțată ceva mai sus de mănăstirea actuală,
pe culmea muntelui, de sfântul Hariton. Mănăstirea acestuia a fost
distrusă de perşi, apoi locurile au fost cucerite de cruciați,
care au zidit aici alte două biserici, distruse apoi de arabi,
pentru ca la sfârșitul secolului al XIX-lea pământul să fie
cumpărat de greci, cei care au și zidit mănăstirea actuală. Dar
memoria sfântul Hariton s-a păstrat, una din peșterile înglobate
de actuala mănăstire purtându-i numele, fiind considerată unul
din locurile de rugăciune ale sfântului.
Câteva
icoane naive sau de influență catolică, unele, foarte rare,
consemnează reperele spirituale principale ale locului: Ispitirea
lui Hristos, o icoană a sfântului Hariton și o alta a sfântului
Ilie (prezentă și la Hozeva, unul din adăposturile istorice ale
Tesviteanului), ocrotitorul tradițional al singurătăților
monahale.
Totuși,
starea de străluminare lăuntrică dăruită de Muntele Ispitirii
este mult mai limpede, mai adâncă și mai severă, decât cea a
Hozevei. Căci Hozeva este locul de recluziune a drepților (Ilie,
Ioachim, Gheorghe, Ioan românul...), pe când Carantania e chiar
muntele încercării lui Hristos. Darul de limpezime lăuntrică al
Carantaniei, asemeni sabiei Arhanghelului, șterge toată pâcla
mentală și îndoiala alunecoasă a preabătrânului Ierihon.
(Va
urma)
Vedeți și:
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu