Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

luni, 4 decembrie 2017

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (10)


Carantania

Șoferul arab ne aduce până la poalele muntelui. Ni l-au tocmit măicuțele de la Așezământul Românesc, este omul lor de încredere. Șoseaua traversează deșertul. Este la fel de cald ca la Ierihon, care încă se zărește în spatele nostru, dar lucrurile încep să se schimbe: inițial discret, dar până la urmă radical. Problemele încep, cumva, să se contureze: ăsta ești tu, acesta e muntele, acesta-i urcușul pe care-l ai de făcut, acesta e soarele, de care nu ai scăpare. La Ierihon totul era confuz și inform, asemeni lipsei de orizont a peisajului, și ascuns sub pâcla amăgirii și neînțelegerii, ca minciuna și ignoranța din gurile oamenilor. În Carantania, lucrurile și gândurile se limpezesc și se conturează clar, în alb/negru, până la radicalizare. 
 
Mănăstirea, agățată ca un balcon suspendat de muntele vertical, ne așteaptă. Abruptul aspru de stâncă roșie se ridică deasupra noastră, simplu și semeț, ca o curbă exponențială. Cărarea în serpentină de praf alb-roșietic, conturată în roșul arămiu al muntelui, ne arată că au mai trecut oameni pe aici. Doamna Petrina, tovarășa noastră de drum, o redutabilă pelerină de vreo șaptezeci și cinci de ani, venită singură tocmai de la Iași, ne dă și ea curaj. E vecina noastră de la casa de oaspeți de la Ierusalim. Arată întru totul ca o femeie vârstnică de biserică, nepregătită pentru escaladări. Dar e o veterană a Locurilor Sfinte, pe care le știe aproape pe de rost, și nu dă nici un pas înapoi. Ne însoțește de câteva zile. Dintre îngerii noștri păzitori pe drumuri străine – care s-au tot schimbat -, ea este cel din urmă, probabil. Este cald, este greu, dar ea a venit în Carantania ca să urce muntele ăsta și nu va renunța tocmai acum! 
 
Șoferul ne așteaptă în valea aridă, retrăgându-și mașina tot mai departe pe albia uscată a șoselei pustii, în căutarea unei umbre incerte, pe care doar la Ierihon ar avea șanse să o afle. Sperăm că nu va uita să ne recupereze din această pustietate, unde nu vezi țipenie de om sau mașină. Suntem cu totul singuri!

Urcușul, făcut cu pași mici și în tăcere, este mai ușor decât părea a fi. În definitiv, distanța de parcurs nu e foarte mare, nici panta, prea abruptă: doar ultima parte e mai pieptișă. Încercarea cea grea este urcușul în aerul fierbinte, când respirația îți e arsă de briza încinsă. Sub razele incandescente, brăzdate de rafale toride de vânt, pălăriile devin inutile, iar eșarfele, asfixiante, așa că reinventăm, vrând-nevrând, combinația tradițională a celor două, singura care apără și de soare și de vânt în același timp. Ne confundăm tot mai mult cu lumea arabă. Și e firesc, căci nu poți face față, în costum de european, Țării Sfinte. 
 
Sus, în mănăstire, este răcoare. Iată că apar și oameni, bine ascunși în spatele zidurilor groase! Pe coridorul de piatră de la intrare ne întâmpină un portar arab și doi-trei vânzători de suveniruri, care își promovează marfa în toate limbile, încercând, ca și în alte locuri, să ghicească naționalitatea clienților. Și de multe ori nimeresc, chiar dacă pelerinii, răpuși de oboseală, nu scot o vorbă. 
 
Mănăstirea, cu un aspect foarte sobru, este un paralelipiped îngust din blocuri de piatră albă, trainic încastrat în peretele de stâncă verticală. Construcția ascetică ascunde o inginerie de primă mână, ca și la Hozeva, și la fel de bine adaptată mediului tradițional. Doar înălțimea și abruptul sunt mult mai amețitoare, iar peisajul din jur nu cuprinde nici o pată de verde. Doar Ierihonul, cu casele lui joase și risipite, se zărește în zare, ca un paznic incert, dizolvat în orizontul încețoșat de praf și căldură. Odată intrați între zidurile micii cetăți monahale, nu-l mai vedem, căci ferestrele, mici cât palma și rare, te izolează aproape cu totul de exterior, într-o recluziune adâncă. Oamenii sunt puțini la acest ceas de amiază. De fapt, nici n-ar încăpea prea mulți pe coridorul îngust, alipit ca un brâu de peretele carstic, care alcătuiește edificiul monahal. Ne întâmpină un călugăr încă tânăr și plin de lumină lăuntrică, singurul viețuitor al mănăstirii. Ne explică elocvent ce și cum, după care se retrage și ne lasă într-ale noastre. 
 
Cum e aici să fii singur, noaptea, în asprimea pustietății, după ce pleacă și așa puținii pelerini, paznicul și cei doi-trei negustori de suveniruri? Dar cum altfel poți fi aici, decât singur, confruntat cu cele ale tale, dezbrăcat de toate ale lumii, în fața lui Dumnezeu? De parcă totul te-ar pregăti pentru starea de adâncă cercetare lăuntrică și rugăciune, necesară a face față ispitelor de pe Muntele Ispitirii. Pe care, într-un fel, le va trăi fiecare. 
 
Numele „Carantania” vine de la cele patruzeci de zile de post, pe care le-a petrecut în peșterile de aici Domnul Hristos, în așteptarea întâlnirii cu prințul lumii acesteia. Postul extrem și rugăciunea adâncă au impregnat de la început, până și etimologic, aceste stânci. Pe una dintre ele, păstrată în forma ei naturală, tradiția spune că a stat Mântuitorul în timpul dialogului cu îngerul întunericului. Cutremurătoare memorii! Locul păstrează o veche tradiție ascetică, prezența călugărilor datând în aceste locuri încă de prin secolul al IV-lea, când este consemnată și o primă biserică, înălțată ceva mai sus de mănăstirea actuală, pe culmea muntelui, de sfântul Hariton. Mănăstirea acestuia a fost distrusă de perşi, apoi locurile au fost cucerite de cruciați, care au zidit aici alte două biserici, distruse apoi de arabi, pentru ca la sfârșitul secolului al XIX-lea pământul să fie cumpărat de greci, cei care au și zidit mănăstirea actuală. Dar memoria sfântul Hariton s-a păstrat, una din peșterile înglobate de actuala mănăstire purtându-i numele, fiind considerată unul din locurile de rugăciune ale sfântului. 
 
Câteva icoane naive sau de influență catolică, unele, foarte rare, consemnează reperele spirituale principale ale locului: Ispitirea lui Hristos, o icoană a sfântului Hariton și o alta a sfântului Ilie (prezentă și la Hozeva, unul din adăposturile istorice ale Tesviteanului), ocrotitorul tradițional al singurătăților monahale. 
 
Totuși, starea de străluminare lăuntrică dăruită de Muntele Ispitirii este mult mai limpede, mai adâncă și mai severă, decât cea a Hozevei. Căci Hozeva este locul de recluziune a drepților (Ilie, Ioachim, Gheorghe, Ioan românul...), pe când Carantania e chiar muntele încercării lui Hristos. Darul de limpezime lăuntrică al Carantaniei, asemeni sabiei Arhanghelului, șterge toată pâcla mentală și îndoiala alunecoasă a preabătrânului Ierihon.

(Va urma)

Vedeți și:  
 


Niciun comentariu: