Iordanul,
un leagăn cosmic
Cât
de aproape de efervescentul Ierusalim este pustiul Iudeii! Viața
pururi fremătătoare, la un pas de neînduplecarea uscată a
deșertului. Doar Muntele Măslinilor le desparte! Ce turnuri
radicale de stare poate face un munte, când peste el lucrează,
neostoită, mâna lui Dumnezeu! Cât de aproape de Orașul Sfânt
este Marea Moartă, cu blestemele ei, care își poartă sarea cea
aspră, dar și nămolul revigorant până în ziua de azi! Cât de
aproape de viață e moartea! Cât de strâns se învecinează și se
întrepătrund viața și moartea chiar în Vechea Cetate,
Ierusalimul! Mai strâns ca oriunde! Renașterea și supliciul!
Lacrima de sare și bucuria speranței și învierii!
Meridianele
istoriei spiritului sunt tot mai dense spre Centru, iar literele cu
care istoria este scrisă, tot mai consistente, până se unesc între
ele: toate meridianele gândului într-un Pol unic, toate literele
într-un singur Cuvânt! Acesta este Golgota, polul cel unic, altarul
și germenele de înviere al omenirii!
Trebuie
să treacă o întreagă istorie, ca toate acestea să se
împlinească; o istorie plină de jertfă și frământări, care ne
învață, pas cu pas, condiția de a fi a ucenicilor lui Hristos,
strânși în Biserica luptătoare. Aceasta este condiția Bisericii
în asediu, starea firească a creștinismului în lume.
Pentru
pregătirea rezistenței în stare de prigoană este obligatorie
proba deșertului. A ispitirii. A luptei cu greutatea materiei și cu
tentațiile; chiar proba părăsirii de Dumnezeu. Nu poți rezista
prigoanei fără să fi trecut experiența deșertului, dar nici
deșertul nu-l poți birui fără să te fi întărit mai întâi în
Dumnezeu. Aceasta e Calea! Pe această cale a creșterii Își poartă
Dumnezeu pelerinii, când I se dă mână liberă. Când Îl lăsăm
pe El să întocmească traseul călătoriei. Pare mai riscant să te
lași doar pe mâna lui Dumnezeu, dar așa și Dumnezeu e mai aproape
de tine.
Cu
astfel de gânduri ne îndreptăm, în goana ușoară a mașinii,
spre Iordan. O stare de biruință ne cuprinde, fără să fi făcut
nimic special pentru asta. Poate că ne-am rugat, ca fiecare pelerin,
când ajunge pe-aici. O fi considerat Domnul asta de ajuns? Ori e un
pogorământ pentru neputințele noastre... Desigur că asta e,
acesta e darul și ne bucurăm de el. Nu-i putem oferi lui Dumnezeu
nimic altceva, decât recunoștința. Nici sfinților Săi nu le
putem mulțimi îndeajuns căci, în ignoranța noastră, nici nu-i
știm pe cei mai mulți care s-au nevoit pe aici, ori îi uităm prea
repede pe întemeietorii și chivernisitorii acestor lăcașuri. Și
totuși, sfinții necunoscuți ne primesc, cu nespusă dragoste și
grijă, pe brațele lor: sentimentul acesta ne-a urmărit aproape pe
parcursul întregii călătorii în Țara Sfântă.
În
sfârșit, Iordanul! Locul botezului Domnului! Cât am așteptat
întâlnirea cu apa aceasta mică și blândă, care separă acum
teritoriile a două țări, dar unește Cerul cu pământul într-un
veritabil sărut, cel mai trainic sărut din istoria lumii. Cel mai
trainic, de vreme ce până azi apele sale ascultă, mai mult ca
oricare altele, de voia Domnului, schimbându-și cursul de fiecare
Bobotează, înfruntând gravitația la cuvântul lui Dumnezeu.
Pelerini din toate colțurile lumii și de toate confesiile vin aici,
mai ales pe 19 ianuarie, dar și în tot cursul anului, să se
„boteze”, să se împărtășească din harul în care Domnul
scaldă mereu aceste ape.
Intru
în Iordan ca într-un leagăn, ca
în scutecele calde ale unui copil. Un leagăn cosmic ne leagănă
ușor trupurile în aceste ape, în care e bine nu doar să te
cufunzi ritualic de trei ori, cum fac toți pelerinii, ci să și
stai, căci stai în șuvoiul Luminii, stai în brațele Domnului. O
femeie mai tânără, în fața mea, îmbrăcată într-o lungă
rochie albă de in, ca o rochie de mireasă, se întinde pe apă cu
brațele desfăcute cruciform și plutește așa nemișcată. Nu i se
vede fața. Ai zice că a adormit pe luciul de apă. Abia când se
ridică, îi vedem chipul străluminat de o lumină ce nu-i de aici,
a cărei radianță se lasă sau nu se lasă prinsă de camerele de
fotografiat. În orice caz, la Iordan toată lumea se fotografiază.
Pe mal stau chiar fotografi profesioniști, gata să răspundă la
comenzile grupurilor. Ritualul laic tacit a înscris în practicile
pelerinilor nu doar tripla cufundare, cu rugăciuni individuale ori
cântate în grup, ca la unii protestanți, ci și fotografierea spre
amintire a unuia din cele mai sfinte, probabil, momente din viața
fiecăruia. Trag cu ochiul la niște poze proaspete, făcute unui
întreg autocar de pelerini: momentul de după „botez” a înscris
pe chipul fiecăruia o lumină și o stare de nobilă fericire, care
nu se regăsesc pe chipul aceluiși ins în viața de zi cu zi.
(Va urma)
Fotografiile care ilustrează acest foileton îi aparțin autoarei.
Vedeți și:
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu