"Selafiila" - un veac de prigoană și rugăciune

                                      Prefața traducătoarei 

De curând, Editura Sophia a publicat un nou roman duhovnicesc al cunoscutului scriitor ortodox rus contemporan, părintele Aleksandr Torik. Romanele sale, ca trilogia ”Flavian”, ”Căprioara”, ”Dimitrie și vămile cerului”, au cunoscut o largă circulație internațională, inclusiv în România, unde s-au bucurat de mare succes și de tiraje continue. 

Romanul ”Selafiila” (2021), dedicat ”schimonahiei Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina - n.n.) și tuturor nevoitorilor din viața monahală”, este un imn adus vieții călugărești, dar și o rețetă ascetică de supraviețuire a creștinilor în timp de prigoană politică și religioasă.

Operă de ficțiune structurată pe modelul unui roman biografic, cartea cunoscutului prozator și preot misionar se inspiră din viața câtorva figuri proeminente ale matericului rus contemporan - în primul rând schimonahia Sepfora, dar și alte călugărițe îmbunătățite, cu vieți sfinte, încercate în suferință, unele dintre ele, văzătoare cu duhul și sfătuitoare de taină în epocile de prigoană din zbuciumatul veac XX.

Părintele Torik are o formație pluridisciplinară: înainte de teologie, a studiat pictură și regia de teatru. Ca scriitor, are marele talent de a evoca personalități și situații de viață exemplare pentru devenirea întru credință, folosindu-și harul literar pentru propăvăduirea valorilor evanghelice, dar evitând didacticismul moralizator. Talentul său de povestitor vine din observația atentă a vieții, inclusiv în registele ei lumești, cotidiene, din naturalețea și sinceritatea emoțiilor transmise, susținute de o bună cunoaștere a mediului în care își plasează povestirea, dar și de o consistentă cultură duhovnicească și ascetică, aș spune, chiar pe măsura personajelor sale.

Capacitatea aceasta a scriitorului de a rezona cu personajele evocate este esențială pentru mai orice scriere beletristică, mai ales pentru acest gen literar destul de inedit: romanul duhovnicesc. Căci scriitorul este obligat să rezoneze la nivelul spiritual al personajelor sale, asumîndu-și măcar parțial experiența lor de viață, inclusiv când e vorba de sfinți. Altminteri, scriitura se diluează într-un retorism prețios și fariseic, care mimează blagocestia. De aceea și întîlnim atît de rar exemple reușite ale acestui gen literar.

Principalul personaj care a stat la baza romanului, schimonahia Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina, 1896-1997), s-a născut în gubernia Tambov, într-o familie de țărani foarte credincioși, cu mulți copii. Avea descendenți preoți și călugări și a îndrăgit de mică mersul frecevent la biserică și rugăciunea. Unul din frații ei a murit în Primul război mondial. După moartea tatălui ei, Daria s-a căsătorit cu un consătean, cu care a avut trei copii. În violențele desculacizării din anii '30, un frate al ei este asasinat, iar casa și gospodăria îi sunt distruse, fapt ce face familia să pribegească și să sufere de foame. Soțul participă la Marele război de apărare a patriei și supraviețuiește, murind în 1950, moment după care Daria se dedică intens rugăciunii. Are o viziune în care este tunsă în călugărie de îngeri. Primește rasa călugărească în 1967 la Lavra Sfântului Serghie de Radonej, cu numele Dositeia, unde și locuiește, începând să fie căutată de credincioși pentru sfat. În 1989 primește schima cu numele Sepfora. În 1996 se mută în satul Klîkovo, nu departe de mănăstirea Optina, unde duce o viață apropiată de zăvorâre. Este căutată pentru sfat de călugării de la Optina, de monahiile de la mănăstirea Șamordino și de clerici, monahi și credincioși din întreaga Rusie. A plecat la Domnul pe 13 mai 1997, fiind înmormîntată în Pustia ”Mahramei nefăcute de mână omenească” din regiunea Kaluga. Pe 13 mai în fiecare an, credincioși din întreaga Rusie se strâng la mormântul ei din satul Klîkovo să îi cinstească memoria. Despre viața, sfaturile, profețiile și minunile ”stareței” s-au scris mai multe cărți memorialistice. Scrierea părintelui Torik este primul roman inspirat din viața cuvioasei maici.

Ce au în comun maica Selafiila - eroina romanului părintelui Torik - și figurile reale ale matericului rus contemporan, care i-au stat la bază - precum schimonahia Sepfora, dar și, într-o anumită măsură, schimonahia Antonia din Riazan (1904 - 1998)*, schimonahia Misaila din Kursk (1850 - 1953)** și altele? Căci numărul cuvioaselor femei îmbunătățite ale Rusiei secolului XX, și mă refer doar la cele consemnate documentar, este de peste o sută: un materic rus contemporan, apărut la Moscova în 2008, numără nu mai puțin de 115 biografii de personalități ascetice feminine din secolul XX, evocate prin biografii, amintiri ale contemporanilor, învățături, rugăciuni, nevoințe și minuni. 

Numitorul comun al tuturor acestor eroine ale duhului este, în primul rând, capacitatea de a răbda fără cârtire marile încercări ale vieții, apoi modestia, credința ardentă, tenacitatea în rugăciune, dragostea de oameni, dar și... longevitatea: viața ascetelor citate a îmbrățișat aproape un veac, ori chiar a depășit veacul, spre mărturie de credință contemporanilor. Astfel, aceste maici duhovnicești au trebuit să poarte cu smerenie și răbdare pe umerii lor jugul marilor suferințe din istoria tulburată a Rusiei ultimului veac - Războiul civil, Revoluția bolșevică și cele două războaie mondiale, dar mai ales prigoanele crâncene și îndelungate împotriva credinței -, asumându-și cu iubire răbdătoare și păcatele prigonitorilor lor. Pentru aceasta ele au fost dăruite de Dumnezeu cu mari harisme: înainte-vederea, vindecarea, rugăciunea continuă, de minuni făptuitoare, sfatul duhovnicesc și elocința, atât de trebuitoare în vremuri de mare confuzie și tulburare spirituală - într-un cuvânt, cu darurile îndrumării înduhovnicite.

Cartea părintelui Aleksandr Torik ne poartă prin parcursul de un veac al vieții maicii Selafiila, urmărind atât devenirea duhovnicească a fetiței, care de mică s-a simțit afierosită Domnului, cât și firul obiectiv al istoriei cu care eroina sa și-a împletit pașii. În felul acesta, învie în fața noastră file din cronica tragică a distrugerii țărănimii și a orânduirii tradiționale sub pretextul luptei cu ciocoimea (așa-numita desculacizare), dar și aspecte prea puțin cunoscute din istoria prigoanei Bisericii Ruse: șicanarea permanentă a credincioșilor de către benzile de agitatori comunisto-anarhiști, virulenta persecuție și excluziune socială a clerului de către organele puterii sovietice, modurile neobișnuite de supraviețuire a creștinilor de catacombă, de la călugăria albă practicată în jurul unor parohii marginale, rămase neînchise, până la grupurile clandestine de monahi din Caucaz - ambele, vânate sistematic de autorități și pedepsite cu crunte bătăi, tortură, ani grei de lagăr și închisoare. Autorul se abține să descrie bolgiile de chinale gulagurilor, în pofida potențialului lor de interes pentru o parte a publicului și în pofida intersectării constante a temei gulagurilor cu firul narativ, nu puține din personajele cărții trecând prin experiența concentraționară.

Căci tema majoră a cărții, spre care autorul își concentrează întreaga măiestrie, nu este demascarea gulagurilor și a crimelor bolșevismului (care au doar valoare de fundal), ci urmărirea devenirii lăuntrice a eroinei sale: de la fetița infirmă Mașa, vindecată în biserică printr-o minune a unei icoane a Maicii Domnului, la tânăra ”ascultătoare” la mănăstire, aspirantă la statutul de monahie, devenită nevastă din ascultare, în pofida voii ei, apoi mamă a mai mulți copii, apoi văduvă, până la rasofora Maria, tunsă apoi în mantia mică cu numele Antonia și mai târziu în mantia mare cu numele Selafiila. 

Multe învățături avem a extrage din viața anevoioasă, dar plină de smerită înțelepciune și ardentă nădăjduire în Dumnezeu a credincioasei Mașa, respectiv a maicii Selafiila. 

Obligată de mama sa vitregă să se mărite ca să își scape familia numeroasă de sărăcie, în urma morții tatălui ei, tânăra Maria, care se afierosise lui Hristos, cade într-o boală vecină cu moartea, dar este liniștită în vis de Însuși Mântuitorul, Care îi vorbește: ”Eu ți-am primit făgăduințele, fecioria ta Îmi aparține de acum Mie! Iar Eu acum îți poruncesc să o aduci ca jertfă pentru familia ta... cea mult pătimitoare, pentru surorile și frățiorii tăi! (...) Ține minte legea călugărului: Dă sânge și primește Duh! Jertfește-ți trupul și vei primi sfințenia sufletului, nu te lega de cele pământești, și așa te vei înălța către Cer! (...) Să îi aparții cu trupul soțului tău, cu sufletul aproapelui tău, iar cu duhul lui Dumnezeu! Iar Eu voi fi mereu cu tine!”

Urmărirea acestui parcurs biografic dramatic este centrată pe creșterea duhovnicească a sufletului evlavios, confruntat cu grelele încercări ale vieții, în luptă pentru realizarea visului său: acela de a deveni monahie, într-un ev când toată istoria părea a-i sta împotrivă. Prezentarea acestui parcurs nu se face prin introspecție psihologică, ci prin descrierea realistă a unor episoade de viață definitorii: scene pastorale de muncă, pline de farmec nostalgic (în gospodăria țărănească din copilărie, la clăcile mănăstirești), truda grea și umilitoare pentru supraviețuire din epoca stalinistă, ca femeie de serviciu la cantinele muncitorești, rituri de viață bisericească și rugăciune, vibrând de emoție sfântă, descrise cu un talent literar excepțional, pigmentat uneori de umor, dar sensibil la poezia pnevmatică a gestului sacru.

Devenirea interioară a eroinei este definită în special de marile întâlniri proniatoare cu personalitățile care îi vor modela destinul: mari duhovnici și maici îmbunătățite - prilej pentru autor de a creiona tot atâtea schițe de portrete - rafinate, clasice sau pitorești, foarte vii, pline de sevă, uneori hazlii, extrase, parcă, din cronicile Optinei ori ale altor mari centre de cultură monahală ale Rusiei. Aceste întâlniri providențiale prilejuiesc și rostirea de către autor, prin gura acestor mentori ai duhului, a unor învățături pilduitoare nu doar pentru protagonistă, ci și pentru cititor.

Astfel, eroina noastră învață de la fina ei de botez, o călugăriță încercată, modul de raportare duhovnicească la boală (”cancerul e o boală bună, călugărească... îți dă răgaz ca să suferi, ca să te dezlipești mai ușor de cele pământești și să îți mistuie suferința patimile păcătoase”); deprinde tainele rugăciunii inimii și modul cum poate fi aceasta împletită cu o parte din rugăciunile de obște, dar mai ales cu cititul Psaltirii; învață cum trebuie înțeleasă ascultarea călugărească și care sunt capcanele ei (”Ascultarea trebuie să înlesnească rugăciunea, nu s-o îngreuieze! Ascultarea fără rugăciune este ocnă! Așa o ocnă nu i-a adus nimănui vreun folos duhovnicesc, ci numai pagubă. (...) Le place unora să repete prin mănăstirile noastre că ascultarea e mai înaltă decât postul și rugăciunea! Dar ascultarea aduce roade doar când e împlinită cu iubire”); învață importanța desei cuminecări (”Fără împărtășire deasă nici o nevoință a rugăciunii nu va reuși, căci ... atunci când Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui lui Hristos sunt în noi, Însuși Domnul Se roagă în noi și ne preschimbă toată ființa! ”); află care este esența rugăciunii bine primite (”Rugăciunea adevărată este întotdeauna convorbire! Iar dacă al doilea Convorbitor lipsește sau nu răspunde, aceasta nu mai este rugăciune, ci o deșartă revărsare de cuvinte, neaducătoare de nici un folos celui care se roagă”); deprinde dreapta socotință în lucrarea virtuților (”Uneori nu poți ști ce-ți va aduce mai mult har: să te rogi toată noaptea sau să-i cârpești nădragii unui orfan amărât! Nu contează ce faci, ci cum faci: cu ce dispoziție sufletească faci acel lucru! ”). 

Maturizată cu duhul într-o sihăstrie din Caucaz, în care se refugiase după eliberarea din lagăr, ca să își poată practica vocația monahală departe de ochii vigilenți ai autorităților, eroina noastră, revenită în Rusia după moartea ”starețului” ei din Caucaz, ne dezvăluie modul înțelept de alegere a unui duhovnic:

 ”După prima ei vizită la Lavră, (...) maica Antonia nu se grăbi să își caute un duhovnic. Își găsi pentru început un adăpost, (...) se tocmi femeie de serviciu la cantina unei întreprinderi, începu să meargă la slujbe, (...) în fiecare duminică și în toate praznicele se împărtășea, spovedindu-se când la un ieromonah, când la altul, alegându-i de obicei pe cei mai vârstnici. Nu spunea prea multe la spovedanie (...). Îi cerceta din ochi pe părinți, îi asculta cu atenție cum slujesc, pentru că fiecare preot, în timpul slujirii, fie că vrea, fie că nu, se arată în fața ochilor atenți ai credincioșilor în starea lui duhovnicească adevărată și neprefăcută, iar maica Antonia lua aminte la purtările lor. Această situație dură cam o jumătate de an. Treptat, cercul ieromonahilor cărora le-ar fi putut încrediința sufletul său pentru sfânta ascultare se îngusta și, în cele din urmă, alegerea i se opri asupra unui ieromonah...”

Ajunsă la senectute, schimonahia Maria îi învață ea însăși pe tinerii stareți strategia de refacere a lăcașelor mănăstirești, care trebuie să înceapă nu cu lucrări edilitare, ci cu liturghisirea zilnică (”căci dacă va fi rugăciune va fi și harul lui Dumnezeu, iar de va fi harul vor fi și viețuitori, iar de vor fi viețuitori va fi mai multă rugăciune și mai mult har și atunci Dumnezeu va trimite și ajutoare și binefăcători, și lăcașul se va reface!”); le explică modul corect și rodnic de trăire a vieții monahale (”Într-o mănăstire, Împărăția lui Dumnezeu este iubirea unul către altul, înstăpânită între toți frații, în harul Duhului Sfânt. Iar dacă nu este iubire între frați, aceea nu mai este mănăstire, ci e un simplu cămin!”), precum și multe alte lucruri esențiale pentru viața duhovnicească a călugărilor și mirenilor. 

O atenție deosebită este conferită de prozator poeziei pnevmatice a cântărilor bisericești, care trebuie să fie izvorâte din rugăciune și să îndemne la rugăciune și evlavie, toate tehnicile vocale urmând a fi supuse acestui țel. Astfel, în timpul slujbei vocea părintelui duhovnic al Mariei ”răsuna fără înfrumusețări, sincer, simțindu-se că nu înălța proslăviri, ci se ruga.” 

Cu câtă subtilitate reușește părintele romancier să își exerseze și vocația misionar-catehetică în actul literar, fără a o compromite, în acest fel, pe cea scriitoricească! Rară performanță! Astfel, în loc să critice tarele vieții monahale și parohiale contemporane din Rusia ortodoxă (în care ne putem regăsi și noi, românii ortodocși, tarele noastre), în loc să amendeze direct idei preconcepute legate de viața duhovnicească și cea de familie și concepții mic-burgheze, seculare, pătrunse și în Biserică, despre boală, suferință, iubire și moarte, autorul inserează elegant în scriitură sfaturi și soluții pentru depășirea acestor tare, incluzându-le inteligent în dialectica povestirii.

Elevațiile de credință timpurii ale copilei Maria sunt înrâurite de muzica din biserică: ”Acolo, în strana cântăreților, unindu-și vocea curată cu sonoritatea duioasă a corului mare, de parcă s-ar fi contopit laolaltă cu celelalte cântărețe într-o singură inimă cântătoare, care își emana spre Cerul sensibil cântarea de pocăință, nădejde și bucurie, Mașenka își simțea părtășia la acea nepământeană slujire îngerească, de nedescris în cuvinte și de neînțeles cu mintea, pe care o putem cel mult pregusta, spre a ne lăsa cuceriți de negrăita beatitudine a trăirii în Dumnezeu.”

Iată cum este descrisă o slavoslovie auzită într-unul din momentele de trăire de taină ale schimonahiei: ”Parcă de undeva de departe, din adâncimile inimilor călugărești, se revărsă lin cântarea smerită și pătrunzătoare: Iată, Mirele vine... (...) Se auzeau în această cântare dintr-o multitudine de voci reunite o asemenea durere lăuntrică pentru propria nevrednicie, o asemenea nădăjduire sinceră în milostivirea lui Dumnezeu, așa o adâncime a pocăinței și a frângerii inimii, încât bătrâna schimonahie încremeni, predându-se cu totul șuvoiului de rugăciune izbucnit în zbor către cer, se uni și ea cu acest șuvoi izvorât din alte inimi călugărești, se topi în el și simți cu toată ființa ei acea fericită bucurie blajină, pe care fetița Mașenka o trăise cu mulți ani în urmă, pe când stătea în strana cântăreților împreună cu surorile din sfântul lăcaș al Măicuței Domnului!”.

Sensibil la muzica din adâncuri, autorul dovedește o profundă pătrundere teologică și culturală a melosului duhovnicesc al Psaltirii, căreia îi înalță un adevărat imn: ”Psaltirea purta cu ea muzica vremurilor de demult, ritmul și melodicitatea surprinzătoare a răsunetului lăuntric, mai ales în versiunea textului slavonei bisericești. Ceva imens și puternic, nelegat de timp și de limbă, de loc și de experiența cititorului, de toți ceilalți oameni și de alte chestiuni conjuncturale, ... ceva asemeni oceanului planetar, dormitând lenevos și părând aproape domestic, dar care deodată se deșteaptă, arătându-și puterea nemăsurată sau în taifunuri spulberând orașe întregi, sau în nașterea și pieirea vulcanilor și a insulelor, se ascundea în această carte de necuprins, care de patru mii de ani le slujește oamenilor iubitori de Dumnezeu ca îndreptar neînșelător de vorbire cu Dumnezeu. Și cât de ușor se unește rugăciunea lui Iisus cu Psaltirea!”

Părintele Torik știe foarte bine să ritmeze pasajele mistic-contemplative cu cele de acțiune, pline de vervă și dinamism, cu descrierile realiste de atmosferă și cu fragmente de învățătură duhovnicească, într-o scriitură alertă, bine închegată, emoționantă și pilduitoare, care se citește dintr-o suflare.

Romanul ”Selafiila” are marele merit de a-l hrăni pe cititor atât cu substanța duhovnicească a învățăturii creștine și ascetice, necesare supraviețuirii spirituale în vremea de azi, cât și cu o literatură de cea mai bună calitate, capabilă a ajunge la sufletul și la mintea fiecăruia, indiferent de gradul de pregătire catehetică sau culturală a cititorului. 

Traducerea și notele cărții: Elena Dulgheru

_______________________________________________________________

*Schimonahia Antonia (în lume: Anastasia Iakovlevna Kaveșnikova) din regiunea Riazan, 1904 - 1998. Ascetă și mărturisitoare ortodoxă, ucenica vestiților duhovnici Kukșa (Veliciko) și Amfilohie (Golovatiuk). S-a născut într-un sat de pe Don. A fost căsătorită, a avut trei copii, apoi, pentru credința în Hristos, a fost arestată și trimisă în lagărul N.K.V.D. Tagillag (1942-1946) și în clinici de psihiatrie, pentru ”extirparea credinței”. A primit cinul monahal cu numele Apolinaria, apoi schima cu numele Antonia. A fost dăruită cu rugăciune harică, vedere cu duhul, puterea vindecării și sfat duhovnicesc. După viața, sfaturile, scrisorile și minunile ei a fost scrisă cartea ”Te-am încercat în cuptorul suferinței”.

**Schimonahia Misaila (în lume: Matriona Gavrilovna Zorina). Născută pe 19 noiembrie 1850 într-o familie evlavioasă în satul Muravlevo din gubernia Kursk, rămâne orfană de ambii părinți la vârsta de 6 ani și este crescută de consăteni până la 17 ani, când i se impune să se mărite cu un invalid, care o maltratează constant și nu îi dă voie să se roage. La 32 de ani, devenind văduvă, își lasă fiul de 3 ani în grija socrilor și pleacă în pelerinaj la locurile sfinte din Rusia, ajungând și la Ierusalim, cu intenția de a se călugări acolo. Primește, însă, semn de la Dumnezeu să se întoarcă în patrie. La 36 de ani se îmbolnăvește grav și, сând se credea că murise, fiind pusă deja în sicriu, este vizitată de Maica Domnului, care o readuce la viață și, pentru smerenie și răbdare, îi dă darul vederii cu duhul, al vindecării și al sfatului duhovnicesc. Primește tunderea monahală cu numele Misaila și, pentru darurile sale, începe să fie căutată de tot mai mulți credincioși, fiind cinstită ca sfântă încă din timpul vieții. Mai ales în perioadele de război și de prigoană a credinței și-a susținut confrații cu sfatul și rugăciunea. A menținut o legătură strânsă cu mănăstirea Sfintei Treimi din orașul Kursk și cu pustiile Glinsk și Korennaia. A trecut la Domnul pe 16 decembrie 1953. Mormântul ei din satul Muravlevo este vizitat permanent de credincioșii care au evlavie la ea.