Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 5 aprilie 2009

EVANGHELIILE, LA FEMININ

[Articol apărut în revista Lumea Credinţei/aprilie 2009]

["Magdalena", r. Charlie Jordan Brookins]

Feminismul în cinematograful misionar creştin (cel fãcut cu scopul explicit al evanghelizãrii) este un feminism "cu minuscule", adicã unul… de bun simţ.
Evangheliile, povestite de o femeie altor femei, alegând din suita de minuni ale Mântuitorului, pe acelea având ca protagoniste femei şi puse în scenã de o femeie-regizor – iatã o temã ce pare teribil de tezistã, care le-ar surâde activistelor ONG-urilor confesional-feministe (din câte ştiu, existã şi în spaţiul Ortodoxiei), dar şi unor predicatori, în cãutare de inspiraţie pentru a "contracara creştineşte" frenezia comercial-mediaticã din jurul ingratei zile de 8 martie. Şi totuşi, programatismul nu este în sine un lucru rãu, s-a întâmplat nu o datã ca el sã nascã opere de artã, fapte şi atitudini socialmente valoroase.
Chiar în preajma zilei de opt martie, Asociaţia "Alege viaţa" şi studioul Nardine lansau în Bucureşti şi în câteva oraşe din ţarã filmul "Magdalena" (producţie S.U.A.), dedicat atât de popularei sfinte din Magdala, Cea Întocmai cu Apostolii.
Filmul este binevenit, în primul rând, pentru a contracara, la un anumit nivel, agitaţia mediaticã din jurul celebrei mironosiţe, stârnitã de o serie de pelicule de calibre artistice foarte diferite (de la capodopera lui Scorsese, "Ultima ispitã a lui Iisus", pânã la block-buster-ul "Codul lui da Vinci" şi la pseudo-documentarul lui James Cameron "Mormântul pierdut al lui Iisus"), care îşi propun sã exploateze artistic o idee blasfemiatoare şi avantajoasã comercial, creând din celebra ucenicã a lui Hristos un personaj controversat, implicit un argument împotriva divinitãţii Mântuitorului. Pretextul pentru o astfel de opticã este destul de vechi, dateazã, se pare, de aproximativ un mileniu şi porneşte de la confuzia creatã în Biserica Apuseanã dintre Maria din Magdal, din care Mântuitorul scosese "şapte demoni" şi care I-a devenit ulterior ucenicã, respectiv femeia adulterã salvatã de Hristos de la lapidare, supoziþie fãrã vreo bazã evanghelicã sau istoricã, în genere.
Ignorând aceste piste false, fãrã a încerca sã polemizeze cu peliculele mai sus citate şi fãrã a-şi propune sã intre neapãrat în istoria filmului, lung-metrajul "Magdalena" regizat de Charlie Jordan Brookins şi dublat în româneşte în Studioul Ager Film (sub bagheta regizoralã a lui Nicolae Mãrgineanu) se înscrie între ficþiune şi docu-drama, gen ideal pentru televiziunile de profil şi campanii misionare.
Având în vedere penuria practic totalã de film (de ficţiune) cu tematicã explicit creştinã din producţia autohtonã (aşteptãm, încã, Trinitas-ul!), cât şi apetitul inerent al tineretului de bisericã pentru cinema (evident, strãin; aproape obligatoriu, eterodox), nu avem decât de tras învãþãminte în privinţa reţetei realizãrii unui film educativ cu buget redus.
Filmat în câteva exterioare, lipsit de efecte speciale spectaculoase (şi costisitoare) şi dus în spate, practic, de un singur actor-narator (Rebecca Ritz, dublatã cu empatie de Maria Ploae), filmul lui Ch. J. Brookins îşi atinge scopul propus: evocarea câtorva capitole din Evanghelii, alese pe criteriul enunþat mai sus, expunerea coerentã teologic şi decentã vizual a planului mântuirii (pornind de la Facerea Lumii, pânã la naşterea, moartea şi învierea lui Hristos) – expunere cinematograficã cu totul ineditã şi, de aceea, aproape deconcertantã în relatarea unei femei - şi, evident, impresionarea unor suflete aplecate cãtre credinţã, eventual mai puţin familiarizate cu lumea Artei a 7-a şi cu realizãrile acesteia în domeniu.
Este ceea ce criticii numesc un film "cuminte", fãrã provocãri (teologice, estetice, morale). Îl scoate din rândul producţiilor strict didactice patosul actoricesc al Rebeccãi Ritz, interpretã cu o anumitã experienţã a scenei şi platoului, care "îşi pune tot sufletul în palmã" (uneori, poate prea explicit, dar deopotrivã cuceritor) pentru a-l dãrui evocãrii personajului istoric al Mariei din Magdal. Frusteţea eroinei, luminozitatea privirii şi siguranţa de sine "apostolicã" (relatarea e ulterioarã Învierii Mântuitorului) se distanţeazã vizibil de interpretarea memorabilã a Moniccãi Bellucci din filmul lui Mel Gibson, al cãrei chip nervos, bântuit de penumbre, lacrimi şi temeri reflecta atrocitatea suferinţei Apostolilor şi ucenicilor în zilele Rãstignirii, precum şi de interpretãrile anodine din alte ecranizãri ale scenariului hristic, în care personajul este ori secundar (Anne Bancroft în "Iisus din Nazareth" al lui Zeffirelli), ori tendenţios denaturat (Barbara Hershey în filmul lui Scorsese).
Este interesant cã patosul curat, aproape copilãresc al Rebeccãi Ritz (dar dirijat scenic cu profesionalism) vine dintr-o culturã neoprotestantã, care nu cunoaşte noţiunea sfinţeniei personale în înţelesul ei ortodox. O datã, o cercetãtoare britanicã îmi spunea cã nervozitatea feminismului occidental ar avea drept cauzã lipsa cultului marial, a evlaviei pentru Maica Domnului, deci lipsa unui model sfinþitor feminin, care a sãrãcit sentimental atât de mult trãirea religioasã protestantã. Cu atât mai mult, apariţia pe acest teren cultural a unei imagini atât de fireşti (deci, de "ortodoxe") a evlaviei populare feminine este de remarcat; iar apologia sociologistã a campaniei de promovare a filmului (concentratã în subtitlul "Released from shame"/"Eliberatã de ruşine" şi evocând "umilinţele multimilenare" ale sexului slab), poate fi trecutã cu vederea.

2 comentarii:

valy spunea...

Itri doresc o primavara frumoasa!

Elena spunea...

lA MULTI ANI ELENA!