Filmele cu tematică confesional-religioasă explicită sunt rare în festivaluri; şi mai rar ajung la marele public. Aşa că, mai ales când calitatea lor nu este una oarecare, apariţia lor merită consemnată; chiar dacă nu satisface întru totul (iar sub raport spiritual, poate chiar dezamăgi) cerinţele unui public de tradiţie ortodoxă.
Prezentat în 2009 la Mostra di Veneţia, filmul “Lourdes” al regizoarei austriece Jessica Hausner a stârnit destulă senzaţie: un premiu al presei de film (FIPRESSCI) şi un altul al asociaţiei catolice SIGNIS consemnau dubla valenţă, artistică şi creştină, a coproducţiei franco-austriece. Încă o suită de distincţii de virtuozitate cinematografică la câteva festivaluri europene, dar şi premiul unei asociaţii a ateilor şi raţionaliştilor (!!)*, confirmau valoarea artistică a unei producţii cvasidocumentaristice, destinate strict, la prima vedere, propagandei catolice.
Filmat în celebra localitate din sud-vestul Franţei a legendarelor apariţii mariale, redând fidel ritualul şi atmosfera actuală a marilor pelerinaje internaţionale, filmul scris şi regizat de Jessica Hausner este o dezbatere, instrumentată cu tot scepticismul vest-european, asupra realităţii şi naturii miracolului.
Pelicula urmăreşte un grup de pelerini, a cărui figură centrală este Christine, o tânără cu scleroză în plăci, ţinutuită într-un cărucior cu rotile. Cu toţii au, ei sau rudele lor, probleme grave de sănătate; cu toţii sunt sceptici, suspicioşi, temători în faţa miracolului, claustraţi în coaja groasă a propriului egoism. Convoiul nesfârşit de cărucioare cu rotile este asistat de veselele surori de caritate ale Ordinului de Malta, nişte tinere venite mai mult să flirteze cu gardienii, decât să se dedice bolnavilor. Vizitele la grota Sfintei Fecioare, messele şi binecuvântările, spovedaniile şi stropirea cu apă sfinţită – toate se desfăşoară potrivit unui program amănunţit, urmărit de călugăriţele supraveghetoare şi de surorile de caritate.
Subiectul unic de discuţie al tuturor sunt boala şi vindecarea, realitatea sau aparenţa minunii, şansa sau dreptul fiecăruia de a se tămădui, veşnicul “De ce eu?”, “discreţionaritatea” lui Dumnezeu în acordarea graţiei Sale. Puţină lume crede, dar toţi vin să pipăie stânca pe care se spune că ar fi apărut Sfânta Fecioară. Un birou de consemnare şi verificare a miracolelor nu lasă să se strecoare nici o… “trişare” a lui Dumnezeu sau a oamenilor: “Dacă după vindecare boala recidivează, minunea e falsă, nu se consideră” – explică o pelerină.
Ca şi ceilalţi, Christine crede şi nu crede, îşi oferă Lourdes-ului mai mult prezenţa fizică, decât evlavia: aceasta pare să fie măsura tuturor. O soră de caritate cu ochii rotindu-i-se după bărbaţi o abandonează ori de câte ori apare o ocazie de flirt. Dar iată că, după spovedanie şi stropirea cu apă sfinţită, tânăra fosforică începe să prindă putere, iar într-o dimineaţă se trezeşte aproape vindecată: ridicarea pe propriile picioare şi înjghebarea câtorva paşi şovăiţi sunt o minune pentru ea, ca şi pentru bătrâna credincioasă care o însoţeşte. Miracolul e comunicat, verificat în cabinetul medical, atestat, aplaudat de mulţimea de pelerini, care continuă să îşi aştepte, şi ei, clipa izbăvitoare. Christinei i se strânge mâna, călugăriţele şi pelerinii o felicită distant, ca pe o premiantă indiviată: “Bravo!” Nimeni nu-şi permite efuziuni sentimentale, nimeni nu vrea să pară ridicol, ori să fie luat, Doamne fereşte, drept mistic! Evident, nimeni nu lăcrimează. La Lourdes, minunile par a avea uşi strâmte. “Dar de ce ea, o nou-venită, şi nu celălalt, paraplegicul, care vine aici de 15 ani?” “Aţi simţit o elevaţie spirituală aparte?” “Nu tocmai”, răspunde Christine. “Sper că Dumnezeu a fost just alegându-mă pe mine pentru a mă vindeca” – rosteşte eroina de pe un podium, în faţa bolnavilor rămaşi în continuare în cărucioare – ca ultimă parte a ritualului de mulţumire pentru darul primit. Christine se bucură de primii paşi în noua ei viaţă, în care simte că are un viitor. Dar vindecarea nu e certă, finalul rămâne deschis.
Bogat în notaţii de atmosferă, echilibrat, onest şi realist, filmul a fost bine primit de catolici, care l-au îmbrăţişat imediat ca pe un material didactic, din rarele oferite de arta ecranului. Nu e de aşteptat să facă aceeaşi carieră în lumea ortodoxă, unde aşteptările de la ceea ce numim film religios sunt, din punct de vedere mistic, mult mai mari. Merită apreciată, în orice caz, prestaţia discretă şi convingătoare a Sylviei Testud, interpreta eroinei principale, care are destoinicia să ne transporte în universul de trăiri ale unui bolnav de scleroză multiplă, care se zbate între tirania fiziologiei, incertitudinea credinţei şi obligativitatea utopică a speranţei.
Filmul nu judecă, nu îngroaşă moravurile, ci sesizează comportamente, reflexe, realităţi, mai ales psihologice, extrem de actuale, din lumea celor care încă îşi fac semnul crucii…
____________
* "Lourdes" a primit şi Premiul "Brian", tot la Mostra di Venezia. Este un premiu annual al Festivalului, denumit astfel dupã personajul Brian din Monty Python’s Life of Brian. Este acordat de o Asociatie a Rationalistilor şi Ateilor.
Postări
2 comentarii:
Totuşi, aţi uitat cele două personaje care, deşi aparent în planul doi, îşi fac simţită prezenţa. Sora supraveghetoare care, deşi ea însăşi pe moarte, nu se preocupă de propria vindecare ci de a altora. În plus, se face şi mijlocitoarea mesajului Primit în vis: "Ia-ţi patul tău şi umblă!" Al doilea personaj este bătrâna, singura care se şi roagă. Spre uimirea turisto-pelerinelor-comentatoare.
Minusul filmului este dat de atmosfera rece, germanică în care este filmat. Parcă am vedea o serie de cadavre care, din când în când, se mişcă. Un nărav, îmi pare, al cinematografiei şi teatrului german.
Mă bucur că ai văzut filmul!
Spaţiul rubricii nu îmi permite să fac analize exhaustive, de aceea sunt multe aspecte pe care sunt nevoită să le sesizez foarte sintetic (aici am vorbit doar de fidelitatea redării atmosferei, ceea ce implică şi o distribuţie echilibrată a personajelor secundare) şi să urmăresc o singură linie (care mi se pare reprezentativă) a filmului.
Răceala are mai multe cauze suprapuse, una fiind şi aşa-zisul minimalism (pe care îl practică multe alte filme cu tematică moral-religioasă din zona catolică şi protestantă - vezi Fraţii Dardenne).
Un dipol interesant este şi cel dintre eroina principală şi sora de caritate care o supraveghează, dipol care poate fi investigat şi în formula "triunghiului" de simpatie pe care îl creează cu ofiţerul de carabinieri.
Filmul este bine construit, dar pentru ortodocşi, dpdv mistic, este dezamăgitor.
Dar nemţii în artă pot fi foarte profunzi şi pasionali ori savant-sofisticaţi, filonul Romantismului, născut de ei, nu e epuizat, chiar dacă se manifestă în plan social (vezi Bertold Brecht, R.W. Fassbinder, Werner Hertzog etc.) Mult mai reci sunt francezii...
Trimiteți un comentariu