DE LA ATLANTIDA LA ARARAT

Reportaj apărut în Ziarul Lumina de miercuri 30 decembrie 2009 şi, sub o formă prescurtată, în Lumea Credinţei/decembrie 2009, sub titlul "Crucea Estului în cinema"

Cottbus este un orăşel din regiunea Branderburg; numele lui este legat de un festival de film şi o echipă de fotbal. De 19 ani, burgul est-german găzduieşte cel mai reprezentativ festival de cinema dedicat ţărilor europene din fostul bloc comunist. Anul acesta, festivalul a coincis cu aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment cu o mare încărcătură simbolică, văzut (mai ales în Occident) ca actul de naştere a Europei Unite. Şi cum ideea (controversată) a unităţii europene nu se poate înfăptui doar pe cale politică sau administrativă, căutarea unui “centru de inimă” al continentului odinioară creştin se impune cu atît mai apăsat. Astfel, “luarea pulsului” câte unei regiuni est-europene face parte din obiectivele constante ale festivalului, iar ediţia desfăşurată în a doua săptămână a lunii noiembrie a.c. s-a orientat spre ţările Mării Negre - leagănul unor străvechi civilizaţii, poate chiar şi al Atlantidei – cum inspirat sugerează Roland Rust, directorul festivalului. Şi cum ultima semnătură a Atlantidei ar fi fost înscrisă, potrivit unor ipoteze, pe muntele Ararat de supravieţuitorii Potopului, eruditul director artistic reuşeşte să traseze cu eleganţă o diagonală-avertisment între soarta legendarei civilizaţii antediluviene şi istoria contemporană, zguduită, tocmai în acelaşi areal geografic, de puternice şi devastatoare conflicte. Nu întâmplător, emblema de anul acesta a festivalului a fost rodia – fruct biblic, cu o semantică deosebit de complexă, reţinut de toate marile religii, a cărui matematică sacră încă se cere a fi înţeleasă.

Aşadar, o atenţie sporită acordată ineditelor cinematografii transcaucaziene, turceşti şi kazahe, o foarte bogată Zi a filmului rus, filme balcanice, o prezenţă românească timidă (aflată în afara competiţiei principale de lung-metraj şi impusă doar printr-o menţiune specială cu scurt-metrajul “Palmele” de George Chiper) – iată direcţiile principale de desfăşurare a evenimentului, care a adunat peste 140 de filme şi, conform organizatorilor, mai mulţi invitaţi ca niciodată.

De o apreciere deosebită s-au bucurat filmele de război cu mesaj pacifist, evocând în cheie psihologic-minimalistă absurdul vărsărilor de sânge din fosta Iugoslavie (“Oameni obişnuiţi/Ordinary people” de Vl. Perisic şi “Batalionul negru”/“Crni” de Z. Juric şi G. Devic) şi filmele de tineret, radiografiind jungla maturizării brutale a adolescenţilor, deformaţi aproape iremediabil de miturile societăţii de consum (“Mall Girls”/”Galerianki”, r. K. Roslanic, “Vulpile”/”Listicky”, r. M. Fornay).

Două filme au atras, pentru umanitatea vibrantă şi subtila rezonanţă evanghelică a universului lor, atenţia juriului ecumenic. Este vorba de drama psihologică “Buben, Baraban” (r. Alexei Mizgirev, Rusia) şi fresca socială “A patruzecea uşă”/ “40-ci Quapi” (r. Elchin Musaoglu, Azerbaidjan).

Filmul scris şi regizat de Alexei Mizgirev povesteşte viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe a unei bibliotecare de vârstă mijlocie dintr-un oraş minier din Rusia sfârşitului anilor 90, obligată, din cauza recesiunii economice şi salariului sub limita sărăciei, să vândă pe ascuns din cărţile bibliotecii. Singura rază de lumină – o iubire, înfiripată nesperat în orăşelul uitat de lume, se stinge repede: chiar dacă impropriile condiţii de viaţă la căminul de nefamilişti par la început surmontabile, spiritul taciturn al eroinei, neînduplecată în asumarea propriei condiţii şi, în final, identitatea divulgată de “hoaţă” o condamnă iremediabil la solitudine şi eşec. Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii într-o societate ce pare să-şi fi pierdut coordonatele morale, mizanscena desăvârşită, realizată cu concursul direcţiei de imagine (Vadim Deev) şi mai ales a jocului reţinut al Nataliei Negoda, interpreta eroinei principale, invită la reflecţie, compasiune şi solidaritate cu măruntul univers uman evocat, pe chipul căruia fiecare cedare se încrustează ca o adâncă suferinţă. Filmul ţine de marea tradiţie a dramei psihologice ruse, durată pe inepuizabila substanţă spirituală a personalismului creştin. A fost distins cu Premiul Special pentru regie şi cu cel al juriului ecumenic, iar la Festivalul de la Locarno 2009, cu Premiul special al juriului.

“A patruzecea uşă”, pelicula lui Elchin Musaoglu (scenariu, regie) adoptă ca pretext motivul uşii secrete, cea de-a patruzecea, din basmele cu comori ale lui Ali Baba, pentru a spune povestea unui băiat de 14 ani de la ţară, obligat, din momentul aflării veştii morţii tatălui său, să-şi asume îndatoririle capului de familie, pentru a proteja, potrivit preceptelor tradiţiei azere, demnitatea de casnică a mamei sale. Asemeni unui “Slumdog Millionaire”, filmul reia miturile marelui oraş şi pe acela al accederii la “uşile secrete” ale bunăstării, cu armele curajului, milosteniei, cinstei, demnităţii şi prieteniei. Pas cu pas, filmul cumulează toate aceste virtuţi în personajul credibil şi realist al băiatului Rustam, care se ia la trântă cu mafia de mici răufăcători ai Baku-ului (capitala azeră) pentru a păstra singura comoară a casei sale şi, totodată, amintire a tatălui şi expresie a ataşamentului faţă de tradiţie: străvechiul covor, pe care mama este dispusă să-l vândă pentru supravieţuirea familiei. Visul conturat treptat de a deveni toboşar (tobele sunt un instrument esenţial al muzicii populare azere) reliefează profilul spiritual al băiatului şi relevă că maturizarea tinerilor din Transcaucazia şi Orientul Mijlociu (musulmani sau creştini) continuă să se raporteze la valorile identităţii naţionale. Pelicula a fost distinsă cu Premiul “Film Guide” pentru Inspiraţie şi cu Menţiunea specială a juriului ecumenic, care a descoperit în textura filmică o serie de metafore biblice, exprimând speranţa.

Nu se ştie care e şansa acestor filme de a depăşi cercul restrictiv al festivalurilor şi de a fi cumpărate de televiziuni sau de distribuitorii internaţionali, pentru a ajunge la marele public; dar chiar şi succinta enunţare a poveştilor lor (căci fiecare poveste este o cheie spre Tainele lumii) şi a problematicii abordate, oferă un semn de speranţă pentru iubitorii “filmelor bune”, semn care arată că acolo unde încă arde flacăra duhului, tolba cu poveşti înţelepte, ecranizabile cu folos, încă nu a secat.

Deplasarea la eveniment a fost realizată cu susţinerea Institutului Cultural Român.