Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 6 ianuarie 2011

Libertatea, ca atu al credinţei - "Despre oameni şi dumnezei"

Michael Lonsdale în "Des hommes et des dieux"
Apărut în Ziarul Lumina din 21 decembrie 2010

Câştigătorul Marelui Premiu şi al Premiului Juriului Ecumenic la Cannes 2010, dar şi al altor distincţii internaţionale majore, este o apariţie surprinzătoare. De multă vreme în palmaresul unui festival de serie A nu s-a aflat un film explicit religios, ori măcar unul focalizat în mod pozitiv pe o problematică religioasă. Ce l-a convins pe preşedintele juriului cannez, excentricul regizor american Tim Burton, să premieze “Des hommes et des dieux”, un film sobru, realist şi “cuminte”, lipsit de senzaţii tari şi momente provocatoare? Ce a convins publicul francez, care a umplut sălile de cinema până la refuz încă din prima săptămână de după lansare?

Desigur, nu pledoaria pentru prezervarea unei instituţii monastice catolice într-o fostă colonie franceză, nici cântările gregoriene de Crăciun ale unor bătrâni solitari în rase albe, autoexilaţi într-o Africă neprimitoare. Poate, mai degrabă, manifestul pacifist al peliculei lui Xavier Beauvois, ori perspectiva necanonică (catolică şi umanistă) în care este reevaluată chestiunea algeriană, într-o Franţă tot mai islamizată, ori readucerea la lumină a unui dosar criminal internaţional încă neelucidat… Dar “Des hommes et des dieux” nu este un film politic şi nu are, în nici un caz, o atitudine revanşardă, iar mistica nu este defel coarda sensibilă a francezilor ori a juriilor festivalurilor internaţionale de film. Coarda sensibilă care a vibrat este aceea a libertăţii. “Laissez passer l’homme libre!”, se spune, ironic şi autoironic în film, dar este ironia care ascunde nucleul de valori pe care mizează filmul lui Xavier Beauvois.

Da, “Despre oameni şi dumnezei” (traducerea în română a titlului) este un film religios, adică un film în care credinţa este tratată ca normalitate şi are o pondere considerabilă în motivaţia acţiunii. Totuşi, acesta nu este un atu în ochii publicului occidental şi al juriilor, ci poate chiar dimpotrivă. Atu-ul, elementul de propulsare a filmului sunt valorile libertăţii, curajului şi demnităţii umane, în care este înveşmântat modul de a fi religios. Filmul scris de Etienne Comar şi Xavier Beauvois vorbeşte simplu, fără patos, despre libertate, libertatea credinţei şi a alegerii, inclusiv a alegerii căii martiriului, ca răspuns regal la cea mai înaltă chemare: “Fiţi dumnezei!” (Ps. 81, 6).

Filmul se concentrează pe ultimele zile ale unor călugări cistercieni francezi de la o mănăstire izolată din Algeria, capturaţi ca ostatici şi executaţi de Armata Islamică Algeriană în 1996, în timpul unor altercaţii armate dintre guvern şi extremişti. Ritmul rugăciunilor şi lecturilor zilnice, muncile agricole pentru asigurarea traiului extrem de modest, convieţuirea paşnică cu sătenii localnici, arabi pauperi, cărora fraţii le oferă gratuit doctorii şi consultaţii medicale, haine şi sfaturi de viaţă şi cu care îşi petrec uneori şi sărbătorile – toate acestea sunt perturbate de valul de confuzie şi violenţă ce străbate ţara, provocat, se pare, de introducerea unor măsuri de liberalizare a vieţii de familie şi a condiţiei femeii. Mănăstirea Tibhirine, teritoriu neutru într-un conflict în care nu e implicată, devine dintr-o dată, pentru armatele insurgente, suspectă şi indezirabilă. Două descinderi brutale ale unei bande de terorişti în căutare de bani, provizii şi medicamente, sunt respinse cu tact şi bărbăţie de superiorul mănăstirii, dar seamănă panică între fraţi, arătându-le perspectivele sumbre ale rămânerii. Dar la fel de speriaţi şi lipsiţi de apărare sunt şi sătenii, care au naivitatea să creadă că zidurile groase ale bătrânului lăcaş i-ar proteja de hoardele înarmate şi sângeroase. Cei opt fraţi au a alege între a se salva, părăsind mănăstirea ori a nu dezamăgi, măcar pentru un timp, această naivitate. Iar marea descoperire pe care o va face fiecare este că, plecând în pragul grelei încercări, şi-ar dezamăgi cele mai profunde idealuri, cele care l-au determinat a alege calea monahală.

Filmul are marele merit de a explica publicului occidental, în termeni accesibili acestuia (adică seculari) că martiriul nu este o chestiune de fanatism, ci una de ataşament liber faţă de o cauză asumată; în cazul de faţă, “cauza lui Hristos” - implicit, a aproapelui. Ponderea dramaturgică cea mai importantă a filmului rezidă în dezbaterea acestei dileme: a rămâne sau a pleca din lăcaşul ales pentru mântuire, când acesta e ameninţat de duşmani, dar când rămânerea ta acolo este un factor de siguranţă pentru alţii, mai slabi decât tine, fie ei şi de altă credinţă? Această dilemă devine subiectul celor mai tensionate dispute, prilej al unor partituri actoriceşti de mare fineţe. Pe fundalurile austerei incinte monahale, camera (condusă magistral de Caroline Champetier) surprinde facies-uri terne şi expresive, obosite şi copilăreşti, iniţial în cadre largi, apoi, în planuri tot mai strânse, pentru a deborda în scena “ultimei cine” – moment de sublimă emoţie, când totul a fost spus, iar schimburile tăcute de priviri, susţinute de crescendo-ul “Lebedei muribunde” din celebrul balet al lui Ceaikovski, pecetluiesc decizia tuturor şi deznădământul.

_____________________
Cronica a fost tradusă în limba suedeză de doamna Monica Lassaren, pentru care îi mulţumesc foarte mult şi este postată pe blogul domniei sale.

6 comentarii:

Monica Lassarén spunea...

Ma bucur să urmăresc blogul dumneavoastra, in general nu sunt o mare amatoare de film, dar cele pe care le discutati si felul in care o faceti ma face sa fiu din nou interesata de arta filmului. Printr-o intamplare fericita acest film ruleaza chiar acum in orasul in care locuiesc, am fost la "premiera" lui aici in aceasta seara si as fi bucuroasa daca mi-ati da permisiunea sa traduc acest text al dumneavoastra in suedeza pe blogul meu. Prietenii mei care m-au invitat la acest film nu stiau ca eu deja citisem despre el, aici, iar unul dintre ei este profesor de desen si pictura si are si cursuri de istorie a artei moderne si a artei cineaste pentru adolescenti si adulti. Cred ca i-ar place sa va citeasca.

Monica Lassarén spunea...

Erata: Daca bine imi amintesc (in primul meu comentariu pe care inca nu il vad, nefiind daja controlat), am scris "arta cineasta"...voiam desigur sa spun "arta cinematografica".

ELENA DULGHERU spunea...

Stimata Monica,
Multumesc pentru interes. Ma bucura ca "Des hommes et des dieux" circula, e incurajator.
Da, puteti traduce cronica mea pentru blogul dumneavoastra, m-ar onora sa o aud (văd...) într-o limbă pe care nu o înţeleg, dar ale cărei sonorităţi (de apă translucidă, bergmaniană) m+au fascinat adesea.

ELENA DULGHERU spunea...

Stimata Monica Lassaren,
O sa vă rog să-mi trimiteţi un link către textul tradus. Multumiri...

Monica Lassarén spunea...

Eu va multumesc mult...ma simt cam nevrednica, blogul meu nu are pretentii, scriu mai mult pentru cativa prieteni, dar ma bucur de permisiune...Sigur, va voi trimite link-ul, de indata ce voi fi afisat traducerea articolului dumneavoastra. Da, e frumoasa suedeza, ar "trebui" ca suedezii insisi in general sa o iubeasca ma mult, dar uneori nu mai vezi cu adevarat ceea ce iti e "prea" familiar.

Monica Lassarén spunea...

Iata link-ul:
http://monicalassaren.blogspot.com/2011/02/friheten-som-trons-trumf-gudar-och.html

Va multumesc.