Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

CÂND “PRIMĂVARA ESTE APROAPE” SAU DESPRE AGAPE

Articol apărut în ziarul Lumina de sâmbătă 16 ianuarie 2010.
Are 1237 de accesări la 15 martie 2015. 

Aud cronicari plângându-se de inutilitatea vorbirii despre filmele pe care nu le vede nimeni; aud cinefili scâncind după filmele despre care aştern rânduri pe hârtie, inaccesibile lor. Asta, într-o epocă în care semioticienii relativizează mediile de propagare a informaţiei, iar metatextul a devenit un concept uzual. Să fie atât de frustrantă lipsa contactului direct cu produsul cultural?

Şi totuşi, în virtutea darului Şeherezadei (pe care o iubesc mai mult ca pe dubitativul Hamlet) şi pentru a înfrânge tăcerea rafturilor de arhivă, voi continua, de dragul memoriei şi al legendei urbane, să povestesc.

Unul din filmele cele mai memorabile din Festivalul de la Cottbus 2009 şi, cu siguranţă, pelicula adresată cel mai direct spectatorului creştin, excelând totodată prin strălucirea artistică şi universalitatea mesajului, se numeşte “Primăvara este aproape” (“Skoro vesna”, Rusia, 2009). Ţin să o imortalizez măcar prin câteva paragrafe, pentru a evoca un microunivers inedit, plin de vivacitate duhovnicească din Rusia de azi, respondent ca nici un altul la problemele vremii, dar de care nu avem ştiinţă ori aflăm, din perspective alogene, doar informaţii distorsionate.

Filmul produs şi regizat de Vera Storojeva (impusă internaţional prin “Călătorie cu animale domestice”/“Puteşestvie s domaşnimi jivotnymi”, ce a cumulat mai toate premiile importante la Cottbus în 2007 şi un premiu NIKA) are, în geneza sa, o dublă structură: documentaristică şi ficţională. Buna conlucrare a celor două este cheia succesului său.

Filmul investighează spaţiul alambicat al renaşterii spirituale din provincia rusă, spaţiul noilor aşezăminte de cult, înfiinţate ad-hoc şi animate de oameni a căror relaţie cu lumea şi cu trecutul nu este încă bine aşezată. Regia extrage de aici în mod magistral spectacolul de moravuri, sprijinite pe aşezări inegale (asumate, oscilante, fariseice) în credinţă, spectacol exploatat în cheie comic-melodramatică şi tensionat de verticala rectitudinii duhovniceşti, înţelese şi asumate treptat de eroi şi ameninţate în fiece clipă de “ispitele din afară”. Suspansul se naşte din aşteptarea opţiunii morale a personajelor, a răspunsului lor la provocări duhovniceşti pe cât de inedite, pe atât de ancorate în realul haotic al lumii noastre. Acest spectacol uman este centrat în jurul unei poveşti de iubire, răsfrânte în mai multe poveşti, pendulând subtil şi emoţionant între eros şi agape, a căror soluţionare – demonstrează regizoarea cu o virtuozitate rar întâlnită – este condusă de integrarea treptată a omului în ordinea dumnezeiască.

Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, minat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”. Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură, ce are uneori de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.

Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de “metocani”, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din “ghearele mănăstirii”, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!

Nici un fel de pedanterie sau bigotism al “recursului la canon” în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor – mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.

Deplasarea la Festival a fost susţinută financiar de Institutul Cultural Român.

6 comentarii:

Laur spunea...

Interesant! Un alt film pe care l-am vizionat cu placere este "Moscova nu cunoaste lacrimi" in regia lui Vladimir Menshov !

cadouribebedream spunea...

Interesant! Vin si eu cu o recomandare: "Moscova nu cunoaste lacrimi"-Vladimir Menshov

ELENA DULGHERU spunea...

Da, dar cu o precizare: "cunoaşte", dar "nu crede" în "lacrimi"!

Melly spunea...

M-ati facut curioasa! O sa-l caut!
Imi plac recenziile dumneavoastra si va citesc cu placere!
O zi frumoasa doamna!

ELENA DULGHERU spunea...

Multumesc. Da, e un film foarte tonic si reusit. Cred ca l-am vazut si pe net, tradus.

ELENA DULGHERU spunea...

Preiau comentariul Ramonei Pop la cronica mea, postat pe situl revistei Lumea Credinței pe 21 ianuarie 2012, intitulat:
Ce mi-a plăcut la ”Skoro vesna”

”Un film pe care mi-am dorit mult să-l văd, după ce am citit recenzia d-nei Elena Dulgheru şi am văzut câteva secvenţe de început, cu mai bine de un an în urmă. Am aşteptat să-l văd cu subtitrare şi cum aceasta nu mai venea, făcând ordine în laptop, am hotărât să-l şterg, după care, la distanţă de câteva zile, am primit subtitrarea. În fine, să nu mai lungesc povestea, am reuşit într-un final să-l văd şi n-am regretat nicio clipă.
Mi-a plăcut lumea prezentată în film pentru că e o lume reală, aşa cum este ea cu adevărat, cu oameni care îşi caută mântuirea, oameni păcătoşi, beţivi, desfrânaţi, pierduţi şi regăsiţi, adunaţi în jurul unei mănăstiri la care lucrează toată ziua, iar seara se strâng la rugăciune cerându-şi iertare pentru toate.
Ce poate fi mai uimitor decât să porneşti în căutarea celui căzut? Iar cel care are grijă de cei căzuţi e un om al lui Dumnezeu, cu dureri şi răni adânci vindecate numai de Domnul, Cel care dă bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Şi acel om e maica Ekaterina.
Un film despre oameni care se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum sunt, fără cosmeticale! Oameni vii, neprefăcuţi!
Îi vezi cum cad, dar şi cum se ridică şi vin din nou înaintea lui Dumnezeu, pentru că ştiu că numai El le dă pacea şi liniştea după care tânjesc.
Cum să te pliciteşti la un asemenea film! Dar, din nou, gusturile nu se discută.
Am rezonat puternic cu ceea ce am citit în recenzia criticului de film, Elena Dulgheru, şi nu-mi rămâne acum decât să redau câteva fragmente” [comentatoarea citează ultimele 3 paragrafe ale cronicii mele].
Sursa: http://www.lumeacredintei.com/ortodoxie-si-traire/ce-mi-a-placut-la-skoro-vesna/