Michael Moore despre “A treia forţă”

Apărut în ziarul Lumina din 23 ianuarie 2010

Ultimul film al lui Michael Moore, “Capitalismul: o poveste de dragoste” reia tema constantă a celebrului documentarist independent, şi anume polemica cu establishment-ul (nord-american) şi dezvăluirea ipocriziei corectitudinii politice.

Dar dacă documentarele precedente (“Cântec pentru un masacru” / “Bowling for Columbine” - 2003, “Fahrenheit 9/11” - 2004, “Sicko” - 2008), demascau maladii sociale şi politice ale lumii de azi şi făceau incursiuni curajoase în culisele puterilor supranaţionale, cum nici un alt documentar de circulaţie nu îşi permisese până atunci, “Capitalismul: o poveste de dragoste” nu doar demască şi acuză, ci oferă soluţii.

Contrar părerilor unor critici ai săi, Michael Moore nu este antiamerican (demersul său având ca scop declarat însănătoşirea unui sistem, iar nu compromiterea unei superputeri), ci anticapitalist (înţelegînd prin asta capitalismul monopolist, ce a exclus libera concurenţă). Cineastul insistă pe separarea celor două concepte, care în opinia publică au ajuns să se suprapună, arătând că nicăieri Constituţia Statelor Unite nu vorbeşte de capitalism şi de acumulare de capital în mâinile unui număr restrâns de indivizi ci, dimpotrivă, apără valorile şi drepturile colectivităţii - spirit democratic dispărut – după părerea regizorului – din viaţa politică americană. Michael Moore nu este nici socialist, comunist sau marxist (cum aceiaşi critici pretind), credo-urile sale fiind democraţia şi creştinismul. Căci dincolo de gestul jurnalistic primar, investigativ-justiţiar (aflat la baza fiecărui film al său), se află opţiunea pentru direcţia creştin-conservatoare a gândirii politice americane.

De aici, unicitatea demersului său în specia, slab reprezentată pe plan mondial, a documentarului politic antisistem. Cele mai multe astfel de filme, realizate de obicei şi promovate în stil samizdat, suferă vădit de “conspiraţionism” şi, urmărind “întunecate conspiraţii mondiale insoluţionabile” (reale sau ipotetice, dar îndeobşte gonflate), produc finalmente o stare de panică obsesivă, vecină cu paranoia. În schimb, filmele lui Michael Moore se raportează întotdeauna la normalitate, au echilibru, luciditate şi umor şi oferă speranţă. Cu alte cuvinte, nu deifică răul, nu îl absolutizează şi nu anulează persoana ci, dimpotrivă, oferă răspunsuri în valorile morale ale individului şi credinţei.

Pas cu pas, Michael Moore deconstruieşte miturile societăţii americane (visul bunăstării generale, al democraţiei şi libertăţii), opunându-le realităţi dintre cele mai dure şi incomode: statutul incert al personalului cu înaltă calificare din domenii de mare răspundere, afaceri oneroase între justiţie, închisorile pentru minori şi ONG-uri, lipsă de protecţie socială, programe de spoliere a populaţiei de către bănci cu concursul agenţiilor de asigurări, evazionismul fiscal al unor guvernanţi, susţinut de marile bănci, maşinaţiile vinovate ale bursei, angajate într-un ciclu perpetuu şi maladiv al îmbogăţirii pe spinarea maselor tăcute de contribuabili. Faptele sunt extrase cu bisturiul reportericesc al investigatorului independent, susţinute de interviuri cu martori (eventual, protejaţi de anominat) şi analizate lucid, uneori cu suportul specialiştilor. Asemenea teme apăruseră, ce-i drept, în doze homeopatice, de prin anii 70 în thrillerele politice, deschizând dosare secrete reale, în momentul declasificării lor. Dar dacă în filmele de acţiune ele funcţionau mai degrabă ca nadă pentru o poveste cu suspans, ancorată în cea mai fierbinte realitate ori, dimpotrivă, destinul unui individ devenea parabolă politică, filmele lui Moore au ca obiect de sine stătător diagnoza organismului socio-politic şi vindecarea lui (pe bază de soluţii extrase din sfera praxisului democratic occidental şi din modelele Evangheliei).

De pildă, Michael Moore propune sistemul cooperatist de organizare a producţiei, în care profitul e împărţit egal între muncitori şi conducere, oferind exemple de astfel de întreprinderi prospere din SUA. Transparenţa tranzacţiilor bancare i se pare un imperativ necesar, în lipsa căruia capitalul poate fi folosit oricând împotriva majorităţii.

Demascând folosirea oneroasă a banilor publici şi refuzându-i-se intrarea în marile concerne şi instituţii bancare pentru discutarea acestor chestiuni, temerarul cineast improvizează, ca şi în alte filme, gesturi don-quijoteşti (cere, cu o sacoşă goală de piaţă, returnarea banilor furaţi, se lasă dat afară de body-guarzi, înconjoară luxoasele reşedinţe cu o panglică lungă, inscripţionată ca la poliţie “Crime scene! Do not cross!”), subliniind cu tristeţe solitudinea protestului său şi îndemnând la solidaritate şi acţiune.

Susţinut de declaraţiile a doi clerici catolici, cineastul nu se sfieşte să eticheteze capitalismul drept un sistem profund antiuman şi “un păcat”, declarând că “a ratat episodul din Biblie în care Iisus devine capitalist”. În acest spirit, cineastul preia câteva secvenţe din filmul lui Zeffirelli “Iisus din Nazaret” şi imaginează răspunsurile Mântuitorului la problemele lumii, extrase din practicile şi sloganurile societăţii de consum: efectul este dur, tragi-comic şi deconcertant, iar teza (în ipotezele formulate) este demonstrată.