DARURILE DE NUNTĂ ALE MONICĂI PATRICHE [POEZIA CREŞTINĂ AZI - II]

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 17 aprilie 2010

“Mângâiere şi lumină este Mirele

pentru cea care a plâns.

El este de cealaltă parte a lacrimilor” (De cealaltă parte a lacrimilor)

A vorbi despre poezia Monicăi Patriche este o sărbătoare. Tânăra poetă, laureată cu premiul Opera Prima la Festivalul de literatură Sensul Iubirii - Drobeta Turnu Severin pentru cartea “Dar de nuntă” (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007), membră activă a grupării literare Agonia şi a cenaclurilor bucureştene şi autoare a volumului eseistic "Ascultând plânsul ghitarei" (Reîntregirea, 2008) îşi continuă parcursul liric cu “Memoria fluviului” (Editura Brumar, 2009), un nou “dar de nuntă” către cititori. Ambele volume de poezie au fost bine primite atât de lumea literară, inclusiv de critică, cât şi de intelectualitatea creştină – performanţă rară, ce scoate în lumină una din calităţile de excepţie ale liricii Monicăi Patriche: perfecţiunea formală a scriiturii, dublată de siguranţa viziunii personale şi de limpezimea mărturisirii religioase.

Definită de cultul pentru simplitatea rostirii şi de adâncimea experienţei mistice, descinsă în apofaticul unde adevărul persoanei se contopeşte cu transpersonalul dumnezeiesc în inefabilă tăcere, poezia Monicăi Patriche pare modelată în piatră. Pietre mari, albe, de râu, şlefuite de incandescenţa trăirii, până când piatra primeşte forma inimii ori a altui organ pneumatofor. Pietrele lui Brâncuşi, îngravate lăuntric cu rune – silabe ori rostiri ale experienţei teandrice, pe un drum în Lumină:

“Apă stăruitoare - memoria. Apă plecând
în sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot.
Ziua aceasta, un drum de la
Dumnezeu înspre Dumnezeu” (Memoria fluviului).

Asumându-şi conştient Drumul transfigurator al Crucii, dar, graţie curăţeniei rar întâlnite, îndrăznind să se împărtăşească din rodnicia nupţială a acestuia, autoarea evită cochetăriile “bisericeşti” ale versificatorilor de preţiozităţi isihaste – formă manieristă relativ recentă, discutabilă în privinţa sincerităţii şi a autenticităţii mesajului, ce populează lirica religioasă post-nouăzecistă. Gustul simplităţii, francheţea şi luciditatea lăuntrică, ca şi simţul sigur al rezonanţei dintre formă şi fond o feresc pe Monica de aceste capcane:

“Pe poarta cea mare a amăgirilor
Au trecut mulţi,
Prin uşa feciorelnică a pustiului
Numai Prietenul” (Chipul lăuntric)

Discursul liric al autoarei, de o mare sinteză şi rigoare a expresiei, îmbrăcate uneori în spiritul cotidian, nu se transformă niciodată în “trăncăneală” – formă “poetică” recentă deosebit de proteică şi cu o mare carieră literară (decelabilă inclusiv în poezia cu iz religios) şi nici nu sucombă în tonurile larmoaiante, autopunitiv-penitente ale poeziei religioase de gen de factură antebelică:

“Doamne, între noi totul să fie
simplu, limpede, neprefăcut;
versul meu să fie ca apa izvorului
 din care să bei când eşti însetat” (Primeşte cântecul)

Tonul lăuntric, predilect ascendent, cerebrează întâlnirea cu Dumnezeu în taina mistică a nevinovăţiei, transformată în act creator. De aici, cămăşile şi voalurile de nuntă ale poetei-eroine a propriilor versuri, desfăşurate în ceremonialuri de o nebănuită frumuseţe:

“El o recunoaşte, o ştie, merge direct către ea,
E a lui în întregime, o locuieşte
Aşa cum îngerii locuiesc cerul,
Cum trupul locuieşte rochia de mireasă,
Cum sufletul locuieşte lumina” (Iată, mirele vine)

Versul respiră aerul tare, hieratic al poeziei imnice a primului mileniu creştin (Sf. Efrem Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), iar retorismul, mult simplificat de tonul direct şi notaţia rarefiată a emoţiei o apropie de sensibilitatea modernă:

“Fiică,
cu câtă dragoste
în braţele tale preasfinte
ai primit Pruncul
după care suspina inima ta,
Maică,
Ce ai păstrat neatinsă taina femeii
Care fusese uitată” (Pentru Maica Domnului)

Dar cel mai mult cuceresc şi emoţionează incandescendele versuri ale eroticii dumnezeieşti, descinse direct (şi mărturisit) din Cântarea Cântărilor, cel mai înalt imn al iubirii divine, căreia tânăra poetă dunăreană are meritul şi curajul să-i reactualizeze prospeţimea şi să-i descopere puterea generativă:

“Creşte frumuseţea ta odată cu cântecul,
Creşte frumuseţea dragului meu.
De aceea, fetelor din Ierusalim, vă jur!
Nu-l căutaţi pe dragul meu.
El e mai frumos decât cei frumoşi,
Crin ce înviază pe orice mormânt,
Pe orice lacrimă,
În orice gând
Şi transformă orice sămânţă de frumuseţe
în cuvânt” (Frumuseţea iubitului).

Într-un ev al singurătăţii şi egolatriei, cărora li s-au afierosit cei mai mulţi (şi parcă şi mai talentaţi) dintre lirici, încât poezia însăşi (inclusiv cea religioasă, uneori) a ajuns a fi definită drept însingurare a sinelui, Monica Patriche exaltă nunta, o cerebrează în toate ipostazele şi nuanţele misticii ei, neatinse atât de explicit de nici un poet creştin al modernităţii (dar pregustate de un Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Daniil Sandu Tudor), deschizînd astfel lumii contemporane şi experienţei artistice creştine porţile unui nou hotar, al poeziei euharistice.