INIMI NOBILE ŞI ALESE - II [Serialele istorice sud-coreene IV]

Cronică apărută în Ziarul Lumina de marţi 27 aprilie 2010

Axul narativ al foiletonului “Secretele de la palat” difuzat de TVR1 (r. Geun-hong Kim şi Hong Kyun Park) urmează o acţiune complicată şi polifonică, de anvergura şi încărcătura sapienţială a unei epopee. Tânăra prinţesă are de parcurs o serie de încercări iniţiatice, care o poartă prin diferite ipostaze arhetipale ale fiinţei. Abil înveşmântat în hainele motivaţiei realiste şi psihologice, diluat de momentele de acţiune şi anecdotice, recursul la arhetip nu este defel artificial ori tezist, servind extrem de bine structura epică. Abandonată de părinţi în favoarea surorii mai mari, din pricina unei profeţii ce preconiza curmarea liniei dinastice o dată cu naşterea unui cuplu de gemeni regali, adolescenta Deok-Man trăieşte exilată în China, îngrijită de doica sa şi nu îşi cunoaşte identitatea. Dorinţa irepresibilă de a-şi cunoaşte originile o determină să îmbrace haine bărbăteşti şi să înfrunte drumul deşertului spre Sorabol, capitala Sillei, de unde a aflat că provine şi unde se înrolează incognito ca ostaş al armatei regale. Aici află de profeţia fatidică şi cunoaşte relaţiile tensionate dintre familia regală şi Păstrătoarea Sigiliului, Mi-Shil, care este totodată şi Marea Preoteasă (alias Hyun-jung Go). Graţie onestităţii şi curajului său, prinţesa incognito îşi câştigă aliaţi de nădejde printre ostaşi şi mai ales protecţia (iar mai târziu iubirea) celui mai brav ofiţer al curţii, hwarangul Yu-Sin (Tae-Woong Eom). Deconspirată ca femeie, dar neaflându-şi încă identitatea, Deok-Man se trezeşte vânată de ambele partide de la curte şi forţată, astfel, să se ascundă – momentul confruntării cu marile întrebări existenţiale: “Cine sunt eu?” şi “Care e rostul meu în lume?”. Răspunsul, descoperit între vechi hrisoave aulice stârneşte un conflict lăuntric şi mai mare, de vreme ce recunoaşterea publică a profeţiei (ascunsă maselor) echivalează cu anularea destinului propriu regal şi cu compromiterea dinastiei conducătoare. Curajul eroinei, demn, în contextul mentalităţilor vremii, de un Oedip, o face să înfrunte profeţia, cercetându-i originile şi înţelesurile şi acuzându-i, până la urmă, inconsistenţa – prilej de a orchestra o primă lovitură în cadrul unui lung război de guerilă împotriva Păstrătoarei Sigiliului, care îşi va pierde pentru impostură statutul de Mare Preoteasă şi cu care prinţesa nerecunoscută va intra în confruntare directă. Câteva întâmplări definitorii, care-i probează curajul, puterea de stăpânire şi mai ales spiritul de sacrificiu, o califică moral pentru rangul ce i-a fost uzurpat.

Chiar dacă jocul actoricesc se supune clişeelor inevitabile ale ritmului de platou, adâncimea personajelor este susţinută de calitatea deosebită a replicilor (când sapienţiale, când poetice, ludice), ce le justifică acţiunile şi le explică modul de gândire “holistică” (ce ţine seama atât de problematica individului, cât şi a organismului social şi a istoriei), total străin de instinctualitatea primară euro-atlantică, ce compromite în platitudine rafturi întregi de pelicule de acţiune. Jocul de şah, să nu uităm, s-a născut în Orient!

Candida sensibilitate asiatică sparge tiparele occidentale ale interpretării, potrivit cărora personajul negativ ar trebui să fie cel mai interesant: în “Secretele de la palat” “prinţesa cea bună” (Yo Lee Won) deţine o paletă interpretativă mult mai bogată decât “regina cea rea” (Hyun-jung Go) – atât datorită posturilor sociale şi existenţiale mult mai vaste prin care o poartă scenariul, cât şi graţie soluţiei regizorale puţin inspirate de a surprinde reacţiile lui Mi-Shil prin gros-planuri “gorgonice”, reduse la câteva scheme mimice excesiv simplificate, înecate în luxurianţa coafurilor.

Interesantă este tratarea spiritualizată a temei clasice a confruntării celor două tipologii polarizate la maxim: aceea a “Cenuşăresei” inocente, curajoase şi înţelepte, determinate în a-şi recupera statutul uzurpat, spre a-l folosi în scopul propăşirii regatului, respectiv a personajului “mackbethian”, un fel de Cruelă recunoscută pentru frumuseţea sa, dominatoare prin crimă şi tertipuri meschine şi complexată de lipsa sângelui albastru, ce o face inaptă în a ocupa poziţia supremă în stat. O mare inteligenţă strategică, tendinţa de a-şi construi o filozofie cât mai “holistică” a guvernării, extrasă din experienţa trecutului şi ştiinţa sociologică a vremii, ca şi capacitatea empatică de a prevedea mişcările adversarului le apropie periculos de mult pe cele două adversare. Expusă în termenii respectului, temerii, admiraţiei şi aproape ai adulării, relaţia dintre cele două se dezvoltă asemeni unui dans cu paşi când ascunşi, când extrem de făţişi, în care fiecare îşi devoalează adversarului, la un moment dat, o parte din recuzită şi motivaţii – prilej de schimbare a nivelului luptei şi strategiei, dar şi de apropiere empatică extrem de riscantă, într-un joc al minţii ce nu se lasă surprins decât din perspectivă. Deok-Man, novicea, învaţă de la Mi-Shil obligativitatea de-şi motiva juridic acţiunile, tactica şi filozofia conducerii. Integritatea spiritului o fereşte de pericolul contaminării morale, dar intempestivele confesiuni reciproce aproape că o înlănţuie sufleteşte de ea, aşezând-o în poziţia periculoasă a venerării maestrului-adversar şi forţând astfel neaşteptat de mult limitele iubirii vrăjmaşilor – elevată, dar foarte riscantă temă creştină (Dostoievski o ştie…), pe care şi Evanghelia, şi comentariile patristice o dezvoltă atât de puţin. A învăţa de la o cobră, rezistând fatidicei tentaţii hipnotice – iată una din faţetele axei conflictuale a filmului, ce ştie să repună în valoare virtuţile sacre ale ştiinţei politice, iubirii, războiului. Adversarii se inspiră reciproc, învaţă unul de la altul, unindu-şi minţile şi suprapunându-şi emoţiile: ce îi opreşte să se iubească? Doar prăpastia dintre posesivitate şi altruism, ca motivaţii-cheie ale dorinţei de guvernare şi elevaţia spirituală mult diferită a idealurilor. În această îmbrăţişare ce măsoară sensul etic şi mistic al regalităţii (căci lupta dintre cele două se dă pentru dreptul “divin” al conducerii), în momentul când agresorul compromite prin meschinărie condiţia “sacră” a luptei, victima i se oferă singură spre jertfire; rezultatul (specific, am fi crezut noi, doar eticii creştine): descoperirea unui adevăr moral superior, restaurator, capabil de a reconverti ori anula mobilurile malefice adverse, întru reaşezarea în ordinea firească a lucrurilor. În termeni concreţi, prin dragoste, iertare, curaj şi înţelepciune prinţesa “cea bună” reuşeşte să obţină concordie naţională, acolo unde adversara sa stăpânise prin intrigi şi dezbinare.

Din reţeaua de o bună funcţionalitate dramaturgică a personajelor, trebuie neapărat menţionat enigmaticul călugăr-spadasin Bi Dam, fiul renegat al Păstrătoarei Sigiliului, un noncomformist solitar, liber-cugetător cu alură de hippiot, aflat în căutarea unui Maestru, ce chestionează sapienţial “principiile tradiţionale” ale celorlalţi. Câteva similitudini de destin îl apropie de Deok-Man, creând între cei doi legături neaşteptate. Simpaticul actor Kim Nam Gil îi conferă cea mai “modernă” partitură din galeria interpretativă a filmului şi calitatea de factor-cheie al deschiderii spre actualitate a scenariului.

Exploatând creator arhetipuri şi mitologeme integrate subtil în textura narativă (al Pruncului abandonat; motivul oedipian al înfruntării destinului, motivul regelui-întemeietor, al iubirii cavalereşti), serialul sud-coreean “Seonduk Yeo Wang” dialoghează, printre încrucişări de săbii şi intrigi politice, cu sistemele înţelepciunii antice, pe care le problematizează din perspectiva sensibilităţii moderne, zugrăvind un extraordinar imn adus regalităţii şi una din cele mai captivante fresce istorice din cinematograful ultimelor decenii.