Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere - “MAR NERO”

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 21 septembrie

Un film cald şi emoţionant, un film pentru public, dar apreciat şi în festivaluri pentru sinceritatea sa, un film cu mici stângăcii şi naivităţi – prin excelenţă, un film de debut. Coproducţia italo-română “Mar Nero”, semnată de tânărul regizor Federico Bondi în colaborare cu scenaristul Ugo Chiti, nu are nici un român în echipa realizatoare, dar pune în prim-plan actori români pentru a vorbi despre români, emigraţie, raporturi dintre generaţii.


Un film simpatetic despre emigranţii români din Italia – subiect ce ţine de ani buni, într-un mod adesea defavorabil pentru noi, prima pagină a tabloidelor. Un film ale cărui umanism şi căldură au cucerit sufragiile multor festivaluri, inclusiv ale Juriului Ecumenic de la Locarno în 2008. Un film care trăieşte şi convinge în primul rând prin actori: cuplul Ilaria Occhini-Dorotheea Petre – prima, o veterană a filmului italian (laureată la Locarno pentru cea mai bună interpretare, pentru acest film), cea de-a doua, binecunoscută pentru magistralele roluri din “Ryna” şi “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, distinse cu mai multe premii de interpretare.

Emigraţia devine, odată cu căderea Cortinei de Fier, o temă importantă a cinematografiei europene. Radiografierea condiţiei emigrantului naşte nu puţine pelicule de valoare (“Necunoscuta” de Giuseppe Tornatore, “Tăcerea Lornei” a fraţilor Dardenne, ori producţiile lui Fatih Akin). Acestea redescoperă, în cazurile fericite, o perspectivă evanghelică în cultura unui continent în rapidă schimbare, care, mai ales în Occident, a pierdut de mult coordonatele religiosului. Dar dacă în exemplele citate emigrantul impresionează prin condiţia de victimă debusolată ori de luptător tenace şi revoltat pentru integrarea într-un sistem vinovat şi rigid, în filmul lui Federico Bondi emigrantul deţine ascendentul moral asupra unei societăţi ce sucombă în degenerescenţă, pe care, cu graţie şi răbdare, reuşeşte să o regenereze.

“Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere” – sună, necruţător şi, moralmente, aproape intraductibil, un proverb românesc. Pentru a-l explica e nevoie cel puţin de o fabulă. Sau de un film. Gemma, eroina interpretată de Ilaria Occhini, o bătrână nevrotică şi bolnavă care tocmai şi-a pierdut soţul, este dată de fiul ei în îngrijirea unei menajere românce (alias Dorotheea Petre). Neglijenţa şi egoismul cu care o tratează unicul fiu, care o abandonează imediat după înmormântare pentru a se întoarce la familia sa din alt oraş, suprapusă peste amintirea unei vieţi sacrificate pentru familie şi cu sentimentul actualei ei inutilităţi, o transformă pe Gemma într-o bătrână închistată, maliţioasă şi depresivă, predispusă la crize acute de boală. Cu această stare va avea să se confrunte Angela, tânăra menajeră angajată ca însoţitoare permanentă a Gemmei. Fire tenace, tandră şi răbdătoare, tânăra venită de undeva de la Dunăre munceşte în Italia pentru a-şi întreţine familia: un soţ cu un venit de mizerie într-o fabrică pe cale de a se închide şi un tată bătrân. Relaţia dintre Gemma şi Angela, iniţial tensionată, evidenţiind diferenţele de clasă socială dintre cele două femei, evoluează spectaculos spre simpatie reciprocă, prietenie şi chiar afecţiune matern-filială – prilej de mari partituri actoriceşti pentru cele două talentate actriţe. Asemeni unei mame şi fiice, cele două protagoniste descoperă fiecare în cealaltă partea pierdută a familiei lor, în care să-şi investească iubirea şi grija.

Dar dacă actriţele dau tot ce pot, imperfecţiunile scenariului trimit la un moment dat psiho-drama spre zona idilicului şi a slab neverosimilului. Când Angela trebuie să revină urgent acasă, în căutarea soţului dispărut, Gemma, burgheză înrăită, suferindă de gonartroză şi cord, abonată la secţiile de urgenţă ale spitalelor florentine, are iniţiativa “pionierească” să o urmeze doar din curiozitatate şi dorinţă de schimbare – gest prea slab motivat şi prilej al unor momente siropoase ce scad anvergura peliculei.

Pe lângă mici inadvertenţe dintre imagine şi coloana sonoră (muzica tip messă catolică într-un prăfuit târg dunărean), filmul are şi un moment de comic involuntar copios, când în timpul revelionului emigranţilor români din Italia, o formaţie de ţigani cântă cu aplomb: “Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem în veci aici stăpâni!”. Ar putea fi scos, măcar în versiunea DVD, fie şi de hatârul corectitudinii politice, bat-o ipocrizia s-o bată!

Micile neajunsuri, inerente unui debut, nu scad valoarea generală moral-educativă şi artistică a filmului, care continuă direcţia umanistă a cinemafografului italian şi o colaborare (italo-română) dată de mult timp uitării.