Foamea de Paradis este cu atât mai prezentă în manifestările culturii, cu cât aerul spiritual al umanităţii devine mai irespirabil. Cu cât realitatea înconjurătoare devine mai opresivă şi mediul social mai depersonalizant, cu atât mai mult oamenii caută (prin ştiinţă, artă, prin credinţă şi experienţe parareligioase) ferestre spre un univers mai înalt. Această foame este strigătul omului după iubirea lui Dumnezeu. Deruta spirituală în care ne-au adus peste două veacuri de ateizare a făcut ca, în afara registrului teologic, paradisul să devină o noţiune dacă nu bagatelizată, cel puţin ambiguă, desuetă şi relativă, expediată în spaţiul comun al sentimentalului, gusturilor şi afectelor.
Ca stare a spiritului şi ca topos transcendent, Paradisul este plinătatea Iubirii lui Dumnezeu, spaţiul spiritual în care această iubire se revarsă pe de-a-ntregul, este mulţimea fiinţelor deschise spre această iubire. “Paradisurile” de salon îşi pierd repede puterea de seducţie dacă nu au fost plăsmuite din credinţă şi iubire agapică. Dacă regăsim un dram de iubire agapică într-un “paradis” virtual, acela ar este o poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu. Altfel, este încă un “rai” al amăgirii, poartă spre lumea tenebrelor.
Dar este posibilă reprezentarea Paradisului – spaţiu prin excelenţă spiritual – prin mijloacele artei? Am vorbit cu altă ocazie despre limbajul estetic prin care se poate rosti nerostitul. Arta fiind o oglindă a spiritului, Paradisul poate fi un topos-stare reprezentabil în măsura în care artistul nu uită că este verigă între Dumnezeu şi materie. Artistul moşeşte în materie sensurile divine, este o punte pe verticala Divinitate-Materie, reluând rolul făuritor al îngerilor de la Facerea Lumii, într-o conlucrare însufleţitoare a Duhului Sfânt, asemeni celei de la Cincizecime. Artistul reface perpetuu lumea prin opera sa – spune Andrei Tarkovski –, el reia la scară umană, în gestul său creator, gestul primordial al Ziditorului.
Da, Paradisul de dincolo de cuvânt poate fi exprimat în parte, în grai sau în forme sensibile, câtă vreme artistul îşi foloseşte harurule într-o ordine de rosturi urcând spre sfinţenie, pentru a închide circuitul teandric al darurilor şi a rosti, profetic şi mântuitor: “Ale Tale dintru ale Tale!”.
Întreaga artă închinată cultului religios, inclusiv arta civilizaţiilor primitive şi cea populară aleg staticitatea ca mod ideal de reprezentare a lumii de dincolo. Staticitatea exprimă imortalitatea, starea fiinţei de dincolo de devenire, a lucrului în sine, a sufletului eliberat.
Siluetele egiptene, sumeriene sau persane, reprezentând suflete nu ne pot privi, fiind răpite de lumea umbrelor; profilul, obrazul monocular, jumătatea de chip sugerează fiinţa neîmplinită, umbra. De pe basoreliefuri şi fresce, ele privesc fatidic, undeva “perpendicular pe planul vizibil al lumii”, într-un nefiind al devenirii lor, pe care viii nu îl pot pipăi. Sufletul omului este vămuit, înghiţit de Toth, zeul morţii, lăsând în urma lui numai o coajă, adică umbra. Arta antică a Orientului Mijlociu şi Depărtat cufundă persoana în sistemul universal al devenirilor fără sfârşit, o dizolvă în Marele Tot, furându-i ce are mai de preţ: identitatea; de aceea, ea nu oferă prim-planuri, chipuri şi priviri omeneşti, căci sufletul nu este valoare transcendentă, ci valoare de schimb, transmutaţională.
Ceea ce le scapă religiilor necreştine este taina Persoanei, pentru că nici un zeu nu şi-a dorit un dialog restaurator cu omul, faţă către faţă. Înţelepţii elini credeau că “Nici un zeu nu comunică cu oamenii, zeii supremi nu fac efortul de a se umili în aşa măsură”. Nici un zeu nu a dorit să slujească oamenilor, ci doar să i se slujească. Numai Hristos spală picioarele omului, spre a-l învăţa puterea mântuitoare a smereniei. Pe vechile altare păgâne şiroia sânge de berbeci şi uneori de prunci omeneşti, pentru “hrana” şi împăcarea “mâniei zeilor”, dar nimeni nu ar fi îndrăznit să jertfească “trupul zeului” pentru om!
Aşezându-se pe Sine pe Cruce şi aşezând Crucea în inima omului, Hristos restabileşte sensul teandric, eshatologic şi nupţial al altarului: jertfa lui Dumnezeu este Trupul şi Sângele Său, jertfa omului este “inima înfrântă şi smerită”. Fiul Omului restaurează taina Persoanei.
[Fragment din volumul “Imaginea Paradisului în filmul est-european”, în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu