Raiul şi dialectica mântuirii

[Dintr-o eroare, titlul articolului a fost postat greşit; l-am corectat acum.]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 martie 2011

În Andrei Rubliov, negurile istoriei se coboară, parcă, şi peste personaje – martori neputincioşi la cruzimea şi nimicnicia omenească. Lanurile de hrişcă înflorită, crângurile de mesteceni, pâraiele leneşe se pot bucura de soarele verii, nu însă şi sufletul zugravului Andrei, sfâşiat de întrebări despre sensul existenţei şi al creaţiei într-o lume deşartă şi abrutizată. Asistăm din nou la descinderi harice asupra naturii, în faţa cărora sufletul omului, chinuit de probleme existenţiale, rămâne închis. Abia în final, după efortul expiator al tânărului ţăran Boris, de făurire a clopotului minunat sunător, miracolul îl învăluie şi pe Andrei, îi topeşte îndoiala din suflet şi îl face din nou să picteze. Tot atunci imaginea devine pentru prima oară color şi putem contempla icoanele plăsmuite de mâna înaripată a zugravului de la mănăstirea Andronikov. Un fulger luminează prim-planul Mântuitorului, slobozind din cer binecuvântarea ploii, semn că strădaniile Cuviosului Andrei au fost primite de Dumnezeu. În acelaşi final, un plan-ansamblu dezvăluie un cal alb păscând liniştit într-un islaz luminos, pe o ploaie cu soare: în sfârşit, Paradisul i se deschide şi omului, după ce a rătăcit îndelung în cotloanele lumii şi ale propriului suflet şi după ce şi-a spălat cu sudoare balasturile conştiinţei.


Experţii solaristicieni pleacă să caute paradisul amăgitor al comunicării cu alte civilizaţii departe, în afara Sistemului nostru Solar, ducând cu ei nostalgiile şi angoasele sufletului omenesc, încă bâlbâit în comunicarea cu sinele. Abia în final, după ce şi-a consumat energiile în cercetări zadarnice, astronautul rătăcitor Snaut realizează că adevăratul paradis e acasă, în leagănul de pe Terra. Radiografiind encefalul exploratorilor săi, mimetica planetă-copil va plăsmui, din masele oceanului, o copie a imaginii celei mai pregnante din mentalul lui Snaut: casa părintească de pe Terra. Spaţiul dintre Tigru şi Eufrat, unde Dumnezeu a răsădit Grădina, se află pe Pământ! Trebuie doar să-l redescoperim, să-l recuperăm, să-l reintregrăm în noi şi să-l îngrijim, parcurgând drumul anevoios de la chip la asemănare, pentru a putea intra în Împărăţie!

Acelaşi sistem de pârghii spirituale (pe care îl aflăm şi în manualele de teologie) îl găsim încifrat în toate filmele tarkovskiene, oricât ar fi ele de diverse stilistic şi tematic. Ca nimeni altul în cinema, Tarkovski reuşeşte să surprindă dialectica mântuirii.

Miracolele din Zonă nu pot să schimbe sufletul căutătorilor de fericire din Călăuza, câtă vreme ei refuză pocăinţa: inima nepurificată este aridă la primirea miracolului. “Mai mare minune decât învierea morţilor este vederea propriilor păcate”, se spune în Pateric. Singură, minunea pocăinţei (de care este în stare Scriitorul, nu şi Fizicianul) este aptă să producă metanoia, marea transfigurare a sufletului omenesc. Calea spre Rai se vede doar prin lentila corectoare a lacrimilor; doar lacrimile Călăuzei, vărsate pentru orbirea întregii umanităţi, îl fac capabil să întrevadă drumul de izbăvire. “Cei cu gânduri murdare nu au şanse de supravieţuire în Zonă, sunt în mare pericol”, avertizează Călăuza. “Puţini sunt cei aleşi (Mt. 20, 16), puţini vor intra în Împărăţie – şi numai Călăuza, refuzat de toţi cei pe care îi cheamă, la fel ca în parabola evanghelică a Banchetului mistic şi însoţit doar de umila-i familie se încumetă să-şi facă sălaş în enigmatica Zonă – metafora cea mai directă a Grădinii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă, dar noi nu-L auzim ori refuzăm să-I răspundem: iată izvorul lacrimilor Călăuzei. Cine le poate seca?…

Descinzând din tradiţia dostoievskiană, Tarkovski reuşeşte să expună problematica mântuirii în termenii (evident, sumbri) ai condiţiei religioase a omului contemporan. Concepţia lui Andrei Tarkovski despre Împărăţia lui Dumnezeu este mai exigentă şi mai lucidă decât cea a lui Kusturica; mult mai exigentă este şi relaţia cu spectatorul: acestuia i se cere mai mult, după cum şi creştinilor li se cere mult mai mult, pe măsura darului, dincolo de cele doar omeneşte posibile: să moară şi să învieze împreună cu Hristos.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]