Iubire, prietenie, trădare sub stalinism: "Mâine a fost război"

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 8 martie 2011

Iulia Tarhova în "Mâine a fost război"

Unul dintre cele mai răsunătoare succese cinematografice ale epocii gorbacioviste, “Mâine a fost război” / “Zavtra byla vojna” (1987) este un film despre care acum se vorbeşte nedrept de puţin.

Alături de “Curierul” (1986), “Du-te şi vezi” (1985), “Micuţa Vera” (1988), pelicula aparţine celui de-al doilea val de dezgheţ cultural sovietic, perioadă marcată de o deschidere mai pronunţată faţă de Occident şi de aşa-numita “transparenţă” faţă de viaţa socială şi politică şi faţă de trecutul stalinist. Descătuşaţi de obligativitatea limbajului codificat-metaforic şi de convenţia benignităţii absolute a istoriei patriei, regizorii experimentau formule de mizanscenă mai directe, avântându-se către probleme fierbinţi ale actualităţii (în special a vieţii tineretului), ori deschideau file dramatice, până atunci ţinute la dosar, ale istoriei primei jumătăţi de veac XX. Tematica nouă, poveştile emoţionante şi ritmul alert, susţinute de sinceritatea jocului actoricesc şi de bogăţia paletei interpretative, ca şi subtilitatea de redare a atmosferei le-au deschis imediat celor mai bune producţii ale epocii porţile Occidentului, înscriindu-le definitiv în cinematecile lumii.

“Mâine a fost război” este una din cele mai autentice şi vibrante fresce cinematografice ale “obsedantului deceniu” IV sovietic. În plină epocă de consolidare a stalinismului şi teroare, pe când orice impuls de căutare a libertăţii era incriminat drept un atac la ordinea publică, în care oameni de bună credinţă îşi răsuceau minţile, în interminabile şedinţe, cum să identifice comunismul cu patriotismul şi omenia, un grup de liceeni află faţa adevărată a “grijii faţă de om”, a curajului şi “luptei pentru adevăr”, aşa cum “Partidul le cere”. Prinşi între trăirile primelor iubiri, meditaţii filozofice despre sensul existenţei, lecturi în grup semi-clandestine din “interzisul” Esenin şi complicate relaţii de familie, tinerii comsomolişti vor afla cu stupoare că în spatele bombasticelor lozinci se ascund, de fapt, laşitatea, trădarea, minciuna şi cruzimea, adică reversul virtuţilor clamate de sistemul de propagandă. Filmul redă magistral frământările adolescenţei, suferinţele paralizante ale adulţilor şi cutremurul de conştiinţă al dureroaselor descoperiri ale maturizării, într-o dramă cu multe conflicte, dar cu un singur inamic nevăzut: acea oglindă strâmbă din spatele tuturor pancartelor, care încearcă să deformeze după propriul chip obrazurile tuturor.

Filmul e pus în scenă de Iuri Kara, regizor aflat atunci la debut, după nuvela omonimă a lui Boris Vasiliev (care semnează şi scenariul), unul din cei mai populari şi apreciaţi scriitori sovietici de război; tot el este autorul nuvelei “Aici zorile sunt liniştite” /”A zori zdes’ tihie” (1969), despre eroismul unor femei în lupta de front, care a stat la baza unei emoţionante pelicule de război.

Filonul tragic al scriiturii lui Vasiliev, atent urmărite de regizor, se descoperă pe nesimţite. Atenţia la detaliile epocii, filigranate nu doar scenografic-vestimentar (cu toate că şi aici excelează), cât mai ales în relieful irepetabil al psihologiilor, temelor de discuţii şi reflexelor comportamentale, ca şi urmărirea universurilor de viaţă ale eroilor, amână destul de mult declanşarea liniei fatidice a poveştii. Odată declanşată, însă, ea va absorbi şi deturna toate destinele personajelor, care vor fuziona, în final, în marşurile militare ale debutului Celui de-al doilea război mondial.

Marele merit al lui Kara, al textului lui Vasiliev şi mai ales al excelentei trupe actoriceşti (atât tinerii - Irina Cericenko, Iulia Tarhova, Natalia Negoda, cât şi veteranii - Nina Ruslanova, Vladimir Zamanski, Vera Alentova) constă, în primul rînd, în redarea în profunzime a unor tipuri umane specifice epocii, cărora orice martor “ad extra” (vezi peliculele tematice produse dincolo de Cortina de Fier) nu reuşeşte să le surprindă decât suprafaţa.

Vedem cum presiunea ideologică polarizează personalităţile, deformându-le după legi pe care doar cei care le-au trăit le pot înţelege: idealiştii, care văd în comunism un mod de împlinire a societăţii; “torţionarii”, care, călcând peste cadavre, aplică cu forţa toate absurdităţile sistemului; în fine, oportuniştii... Foarte puţini sunt cei care reuşesc să se păstreze nealteraţi de sistemul devorator: vor fi etichetaţi drept burghezi şi amendaţi ca atare. Şi mai puţini sunt cei care, trezindu-se la realitate, vor încerca să-şi avertizeze semenii: aceştia vor fi catalogaţi drept “duşmani ai poporului”. De ei vor fi obligaţi să se dezică în public colegii, copiii, soţiile; altfel, vor fi ei înşişi renegaţi. Un astfel de caz – obligarea unei liceene de a-şi renega tatăl pentru vinovăţii închipuite – reprezintă nucleul dramatic al filmului. Refuzul demn al fetei, alături de presiunile imense făcute asupra ei de corpul propagandistic-profesoral, o vor conduce la sinucidere. Reabilitarea tatălui după arestul abuziv sporeşte şi mai mult suferinţa. În tot acest traseu infernal, solidaritatea colegilor de clasă faţă de tragedia desfăşurată sub ochii lor, în pofida ameninţărilor dirigintei, care vrea să muşamalizeze cazul, este singura rază de speranţă, singura pavăză în faţa nebuniei şi disoluţiei sinelui.