Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 9 ianuarie 2014

"Blancanieves" sau Albă ca zăpada printre toreadori



Este surprinzătoare, în amalgamul eteroclit și polarizat al industriei multimedia postmoderne, revenirea printre noi a cinematografului mut - nu în forță, ci în vârfurile picioarelor, discretă, dar glorioasă, adică regală, aducând cu sine însemnele de noblețe ale epocii ”Marelui Mut”. Triumful fulminant de acum doi ani al melodramei mute alb-negru Artistul (regia Michel Hazanavicius), ce a adunat 5 Oscaruri și alte 120 de premii, a redeșteptat în mediile profesioniștilor și iubitorilor de film un anumit tip de sensibilitate (grosolan numită vintage), ce părea iremediabil condamnantă la rafturile prăfuite ale arhivelor.

Încurajat de succesul cu mult peste așteptări al peliculei franceze din 2011, spaniolul Pablo Berger, un regizor destul de puțin cunoscut, dă curs unui vis de al său de mulți ani, acela de a monta celebrul basm al fraților Grimm în arena legendarelor lupte cu toreadori. Trei mituri, trei nostalgii se reunesc în această montare: unul din cele mai frumoase basme europene și ale lumii (basm vizitat frecvent de artele spectacolului), un brand (controversat) al etnosului iberic (pe care fanatismul mișcărilor ecologiste îl va răpune, cu siguranță, în scurtă vreme) și mitul marelui cinema fără glas, în care chipurile pudrate aveau destulă tărie și consistență sufletească, pentru a crea poezia de dincolo de cuvânt. Mitul frumuseții feminine care învinge ura și invidia, mitul curajului dionisiac și mitul - mai nou - al imaginii iconice a sufletelor tari, ce răzbate dincolo de cuvânt.

În viziunea regizorului-scenarist, conjuncția celor trei este guvernată de poetica imaginii și, în general, de stilistica marilor melodrame mute, așadar cuvântul de forță îl au direcția de imagine (semnată de Kiko de la Rica) și în particular chipurile actorilor, mai ales cele feminine (Macarena Garcia, Inma Cuesta, Maribel Verdu, Angela Molina), de o expresivitate și puritate nemaiîntâlnită în cinematograful contemporan, care ne trimit direct la marile repere ale filmului mut (Berger se raportează în special la maestrul inegalabil al ”mutului”, Abel Gance).

Dar ce au în comun gingașa Albă ca Zăpada cu sângeroasele lupte de toreadori? Pesemne, grația și frumusețea de foc a femeilor care îi iubesc pe curajoșii luptători ai corridelor, ca și picăturile de sânge căzute din degetul reginei-mame (din basm), care o inspiră să ceară de la Dumnezeu o fiică frumoasă și strălucitoare ca sângele în zăpadă. În film, acestea se transpun în povestea fiicei orfane a unui toreador ajuns infirm în urma unui accident în corridă, care, pierzându-și soția la naștere, își neglijează fiica și se însoară cu infirmiera arivistă care îl îngrijește. Clișeul mamei vitrege uzurpatoare și al fiicei urgisite se dezvoltă pe făgașul poveștii; din fidelitate față de părintele persecutat, fiica alungată din cămin îi urmează cariera și este adoptată de un circ ambulant de șapte pitici-toreadori, care o vor apăra cât vor putea de uneltirile mamei vitrege, pentru ca tot unul dintre pitici să tenteze la postura de prinț salvator (soluție insuficient conturată regizoral, care creează și confuziile din final).

Rețeaua simbolică a filmului nu este atât de coerent structurată ca cea a basmului, și nici narațiunea, care are scăpări (finalul obscur, circumstanțe insuficient explicate) sau chiar gafe mărunte (invocarea gratuită a unor imagini-cheie din basm, lăsate abandonate), dar acestea pot rămâne neobservate de spectatorul sedus de frumusețea imaginii și de vraja atmosferei de altădată a filmului silențios. O atmosferă formată din ”valori ale trecutului”, inserate onest din etica ”marelui mut” pe pelicula din 2013 - noblețe, sentimente profunde și bine definite și conflicte puternice, animate de gestica actoricească și de o știință de altădată a iluminării chipului și mizanscenei, bazată pe plastica luminii și clarobscurului, făcute să ajungă la inima spectatorului nemediate de cuvânt. Toate acestea provoacă un tip de receptivitate în fața ecranului, pierdută odată cu apariția sonorului: emoțională și nu rațională, empatică și lipsită de suspiciuni, gata a se contopi cu imaginea de pe ecran, mult mai aptă a crede în cele arătate de peliculă, asemănătoare receptivității de tip religios a omului în fața icoanei.

Rătăcită printre noiane de animații 3D de basme digitalizate, care mai de care mai spectaculoase și mai agitate, pe nedrept trecuta sub tăcere în România Blancanieves a lui Pablo Berger (distribuită de Transilvania Film) ne amintește că iconicitatea este un atribut al imaginii filmice, cel mai bine păstrat de ”marele mut”. Iar căldura și candoarea pe care filmul le degajă îl face un candidat numai bun printre peliculele de privit de toată familia în serile de tihnă ale Crăciunului.

Niciun comentariu: