”Trois coeurs”: inimi, ce nu pot bate în trei

Apărut (într-o variantă ușor modificată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 16 mai 2015

Tulburător de simplu, parcă atemporal, filmul ”Trois coeurs” (Franța, 2014) al lui Benoît Jacquot, selecționat la Veneția și Toronto, a putut fi văzut în cadrul Festivalului Internațional de Film București (BIFF).

Autor a peste 20 de lung-metraje (multe având în centru femei), a aproape la fel de multe filme TV (adesea ecranizări, adesea pe teme istorice, la care se adaugă și un documentar despre Jacques Lacan), Benoît Jacquot este descris de  Cahiers du cinéma ca ”un cineast fundamental insesizabil, care crede foarte tare în real, foarte tare în literatură și foarte tare în inconștient”. În echilibrul acestora trei (care tind de obicei în ficțiunea cinematografică, să-și impună fiecare propria stăpânire), stă secretul perfecțiunii mici sale capodopere.

Filmul este o dramă psihologică ce investighează geometria unui triunghi amoros. Ce poate fi mai banal? Mai melodramatic? Mai susceptibil picanteriei, frivolității, crizelor de nervi, argumentației în favoarea imoralității? Nimic din toate acestea. 

Cu toate că se desfășoară în Franța contemporană, filmul respiră o atmosferă de Rusie de secol XIX, citită prin prisma clasicilor săi literari. A celor fără apetit pentru senzațional, ci pentru urmărirea și înțelegerea împletirii și despletirii destinelor. Acest firesc al curgerii vieții, fără trasee dinainte impuse scenaristic, impresionează și în filmul, a cărui poveste este semnată de regizor, împreună cu Julien Boivent. 

Filmul beneficiază de prestațiile a trei mari actrițe - Charlotte Gainsbourg, Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve - care evoluează alături de actorul și umoristul belgian Benoît Poelvoorde, iar ansamblul celor patru funcționează ca un adevărat organism. 

Într-un orășel în care niciodată nu se întâmplă nimic eșuează Marc, un anodin și destul de antipatic inspector fiscal. Fusese în delegație și, ratând ultimul tren, este obligat să petreacă noaptea acolo. Rătăcind deprimat și anxios pe străzile pustii, o întâlnește pe Sylvie (Charlotte Gainsbourg), care pare la fel de pierdută; probabil, în urma unui conflict de rutină cu iubitul, un tip violent, cu care nu se înțelege, dar pe care nu se îndură să îl părăsească. Ea îl orientează pe Marc, ajutându-l să găsească un hotel; defel înclinată să intre în vorbă cu necunoscutul, se trezește cu un șuvoi de confesiuni, izbucnit cu o virulență nevrotică: Marc e nemulțumit de viață și e fericit că și-a găsit un interlocutor. Sylvie simte că ar avea la fel de multe să-i spună, dar nu este timp și cei doi hotărăsc să se întâlnească peste o săptămână la Paris. Simțind parcă nevoia să lase mână liberă destinului, Sylvie nu își dezvăluie numele și refuză să facă schimb de numere de telefon cu Marc.

În ziua întâlnirii, în urma unei crize de inimă, Marc întârzie cu mai bine de o oră. Sylvie îl așteaptă degeaba în Grădinile Tuileries și, întoarsă acasă, se hotărăște brusc să plece cu iubitul ei în America. 

Dar în micul orășel trăiește întreaga familie a Sylviei: sora ei, Sophie, împreună cu mama acestora (Chiara Mastroianni, respectiv Catherine Deneuve). Cele două locuiesc într-o vilă superbă și țin împreună un magazin de antichități. Deși sunt net diferite fizic și temperamental, între ”rebela” Sylvie și raționala Sophie e o caldă prietenie, iar Sophie suferă pentru neîmplinirea conjugală a surorii mai mari. 

În calitate de controlor fiscal al firmelor din oraș, Marc este abordat de Sophie, care îi cere consultanță pentru contabilitatea magazinului de antichități. Astfel Marc ajunge să petreacă multe ore în comun cu Sophie și... cei doi se îndrăgostesc, fără ca vreunul să bănuiască de legătura celuilalt cu Sylvie. Marc se mută în casa Sophiei, este acceptat de mama acesteia și în curând se stabilește nunta, la care Sophie își invită sora din America, cu care discută frecvent pe skype. Nimic nu pare să stea în calea fericirii generale, până când întâmplător, Marc observă stupefiat pe monitorul calculatorului chipul misterioasei necunoscute, a cărei întâlnire o ratase în Tuileries. Din monitor îi răspunde privirea la fel de stupefiată a Sylviei, rămasă și ea fără cuvinte... 

Din acest moment, cei doi ”proto-îndrăgostiți” (Marc și Sylvie) nu fac tot posibilul să se întâlnească, ba se resping multă vreme și după sosirea Sylviei din America: frica de propriile reacții, frica de reacțiile celuilalt, frica amândurora de a nu o răni pe Sophie, frica de a nu răni căminul fericit tocmai constituit... tot atâtea tensiuni, care, până la urmă, trebuie să-și găsească eliberarea...

Amestecul de ambiguitate, rebeliune ascunsă și seriozitate extremă de pe chipul Charlottei Gainsbourg lasă să se întrevadă tot acest spectru de sentimente, dintre care cele mai multe rămân în penumbra stării latente. În aceeași penumbră se află și trăirile lui Marc - birocrat conservator, fericit alături de strălucitoarea Sophie (Chiara Mastroiani): facies-ul actorului (Benoît Poelvoorde), și așa ambiguu,  se contorsionează treptat sub povara unui destin, pe care nu și l-ar fi dorit niciodată. Un singur schimb de replici se conturează limpede între cei doi: ”Cum de ai ales-o pe ea?”, întreabă Sylvie. Marc răspunde simplu: ”Nu am ales”.

Și totuși, viața îi va obliga să aleagă, în timp ce ei vor lupta din răsputeri ca să nu aleagă, intuind că a alege, în cazul lor, înseamnă a ucide un sentiment care avusese tot dreptul la împlinire; dar a nu alege înseamnă același lucru. În sondarea acestei zbateri tăcute (sortite, evident, eșecului), în care fiecare personaj își păstrează până la capăt misterul și o doză de frumusețe, cu toate că fiecare va fi rănit sau va răni, stă toată virtuozitatea regizorală a filmului...