Cu taxiul printre problemele Iranului de azi

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de luni 11 mai 2015

 

Cel mai important film prezentat în ediția de anul acesta, a XI-a, a Festivalului Internațional de Film București (BIFF), coordonat, ca de obicei, de Dana Dimitriu-Chelba, a fost ultima producție a lui Jafar Panahi, Taxi, laureată la Berlin cu Ursul de Aur și cu premiul FIPRESCI.

Jafar Panahi, condamnat în 2010 la şase ani de închisoare pentru "conspiraţie şi propagandă împotriva regimului" din ţara sa, a fost arestat pentru prima dată în 2009 după participarea la comemorarea unor protestatari. A fost eliberat, dar i s-a interzis să părăsească ţara. În curând a fost iar arestat, pentru a fi eliberat după plata unei cauţiuni şi o grevă a foamei. De atunci și până acum, marile festivaluri, asociaţii de cinema şi personalități ale ecranului solicită constant repunerea în drepturi a cineastului. Totuși, se pare că nimic nu-l poate opri pe marele om și cineast să filmeze: el continuă să-și facă filmele pe ascuns și să le trimită pe căi ocolite în festivaluri unde, în ciuda bugetului extrem de restrâns cu care sunt făcute, acestea continuă să cucerească importante premii. Două pelicule, This Is Not a Film (2011) și Closed Curtain (2013), realizate în aceste condiții, au surprins festivalurile internaționale, primul fiind prezentat la Cannes, cel de-al doilea cucerind Premiul pentru scenariu la Berlin. 

 

Dar nu despre dizidența lui Jafar Panahi și clandestinitatea realizării filmului Taxi doresc să vorbesc aici - o face destul presa internațională -, cât despre dragostea profundă de oameni, de patrie, de libertate și de adevăr pe care le mărturisește. Și despre sensibilitatea vibrantă și înțeleaptă, tot mai rară în cinema-ul contemporan, cu care o face. 

Realizat în întregime într-un taxi și în proximitatea imediată a acestuia - deci în condiții scenografice, de regie și de filmare cu totul improprii -, filmul este un road-movie care se bazează, în primul rând, pe un scenariu de o structură și o limpezime exemplară. Nici una din limitările tehnice nu își spune cuvântul asupra produsului finit, nici una nu torturează ochii spectatorului. 

Filmul descrie traseul de câteva ore al regizorului, devenit taximetrist (aluzie la șomajul impus) prin Teheran, orașul său de rezidență forțată, traseu în care acesta transportă oameni diferiți, care își spun și își trăiesc fiecare povestea. Cinci istorioare aparent fără legătură între ele, tragi-comice, anodine, eroice sau duioase, redate cu obiectivitate jurnalistică și parțial împletite, conturează un adevăr autobiografic și în același timp universal, de dincolo de ele. Aproape fiecare pasager îl recunoaște în taximetrist pe notoriul regizor, moment tratat cu discretă autoironie, care lasă loc unei multitudini de conotații. 

Prima poveste este dialogul dintre o profesoară și un misterios ”free-lancer”, vehement susținător al pedepsei cu moartea pentru hoție, care la sfârșit își mărturisește identitatea: este hoț profesionist, dar îi disprețuiește pe ”găinarii” mărunți, care fură de la săraci. Sensul povestioarei în conxtextul peliculei va fi elucidat de ultima secvență, cu care aceasta fuzionează perfect, spre a produce morala filmului.

A doua este întâlnirea cu gestionarul unui centru de închiriat casete video, care descrie cenzura practicată în țara sa asupra cinematografului internațional și a celui intern - prilej de discuții și reverențe față de repere importante ale filmului mondial, de la Nuri Ceylan la Woody Allen, discuții în care intervine ulterior un alt pasager, student la cinema, care îi va cere regizorului sfaturi pentru realizarea unui scurt-metraj. 

A treia, debutată dramatic, este o fabulă despre profitorism: taximetrisul culege victima unui accident stradal, un bărbat însângerat aproape mort, însoțit de soția sa înlăcrimată, care cere să fie duși la un spital pentru săraci. Pe drum ”mortul” își revine și, grijuliu, își dictează testamentul, care îi favorizează soția în fața celorlalte rude și pe care aceasta îi cere șoferului să-l filmeze cu telefonul său mobil. La spital bărbatul își revine, dar soția insistă să primească testamentul din telefonul regizorului, ”pentru orice eventualitate”. 

A patra poveste, cea mai bizară, pentru că nu conține elemente de critică socială - dar care va pune în lumină sensul de profunzime al filmului -, este a două cumetre cu un acvariu cu pești, care țin să fie duse urgent la un lac din oraș, pentru a împlini o ciudată superstiție care, spun ele, le-ar condiționa viața: ele trebuie să elibereze peștii în lac la o dată și oră precisă, pentru a lua alții pentru exact un an, ritual care, cred ele, le asigură viața. Pe drum acvariul se sparge, prilej de momente comice între cumetrele guralive, speriate de moarte, și șoferul, care le ajută în tot ce poate. 

Cea de-a cincea poveste, cea mai lungă, desfășurată într-un mic evantai de povești în povești, deschide dimensiunea intimistă a filmului: este întâlnirea regizorului cu nepoata sa, o puștioaică isteață care este luată de la școală. Dintr-o dată imaginea, care până acum avea neutralitate de film neorealist, capătă vibrație: mașina trece agale pe o alee cu copaci, al căror frunziș bogat creează jocuri de lumini pe obrazul fetiței, realizând în jurul ei o aură paradisiacă. Este uimitor câtă dragoste de cinema și de oameni dovedește Jafar Panahi (scenarist, regizor, operator și șofer), obținând atâta virtuozitate în cele mai restrictive condiții și cu cele mai modeste mijloace, într-un film care te-ai fi așteptat să fie cât se poate de auster!

Fetița, de vreo 12 ani, este pasionată de cinema, materie care, aflăm astfel, este cuprinsă în Iran în programa gimnazială, și trebuie să filmeze și regizeze singură un scurt-metraj pentru școală. Cu un aparat de amatori, fetița filmează dezinvolt ceea ce vede pe stradă, fără să iasă din mașină, și întâlnim astfel reluate temele recurente ale peliculei: hoția pentru a supraviețui, sărăcia, demnitatea, corectitudinea politică din industria filmului național. Tot de la fetiță aflăm lista lungă de interdicții pe care trebuie să le respecte un film, pentru a intra în rețeaua de distribuție națională. Două istorioare incluse, relatate fetiței și unchiului său de doi vechi cunoscuți, dezbat teme importante ale filmului: una, tema hoției pentru supraviețuire și a posibilei benignități a jefuitorului, a doua, relatată de o frumoasă și curajoasă avocată, tema deținuților politici și a solidarității în lupta pentru drepturile omului. 

Scenariul se rotunjește neașteptat în jurul peștișorilor din acvariu, ai căror stăpâne și-au uitat în mașină portofelul, pe care regizorul vrea să li-l înapoieze, cu toate că nu le luase bani pentru drum. Astfel ajungem la o rezervație naturală - discret simbol al libertății. Regizorul și nepoata ies pentru prima dată amândoi din mașină, pentru a împlini generoasa restituire. Spațiul din jur e pustiu, agitația umană se chicește ceva mai departe, lângă lacul, pe care nu îl vedem. În acest moment imaginea se întunecă și zgomote neprietenoase sugerează o spargere, operată de indivizi răsăriți ca din pământ - semn că taxiul fusese urmărit - și auzim cum intrușii caută, caută, caută și nu găsesc... probabil, memory-stick-ul care urma să ducă filmul la Berlin... Dar asta nu-i decât o speculație a mea, căci regizorul nu își demască jefuitorii. 

Avem în față un film autobiografic, ori o parabolă asupra ”stării națiunii”? Micile ironii sunt autoreferențiale sau ”național-referențiale”? Care e rostul alegerii și înșiruirii fabulelor - amuzante sau impresionante în particularitatea lor, dar trimițătoare în același timp către stări de fapt generale, despre care înțelegem că nu este permis a se poate vorbi la modul direct? 

Tema hoției și nelegiuirii, ca metonimie a supravegherii politice, se juxtapune cu aceea a libertății, generozității și puterii de a ierta, într-un film de o senitătate extraordinară.