”Tinerețea” lui Sorrentino, între amăgire și fascinație

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 aprilie 2016

Cel de-al șaptelea lung-metraj al lui Paolo Sorrentino, ”La giovinezza” (”Tinerețe”, 2015), este o melodramă cu accente comic-autoironice despre despre problematica omului de artă confruntat cu finele biologic al vieții. Pelicula reia atât dezbaterea, cât și motivele principale ale producției anterioare a regizorului și scenaristului italian, ”La grande bellezza" (Oscar - 2014 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, BAFTA, Golden Globe și alte distincții). 

 

Dar dacă protagonistul din ”La grande bellezza" era un cineast aflat spre sfârșitul carierei, însă încă în formă, care-și evaluează traseul de viață artistică și personală și se întreabă asupra sensului creației, ”La giovinezza” împarte aceleași interogații artistic-existențiale între doi protagoniști, amici de o viață - un compozitor retras din activitate și un regizor care-și realizează ultimul film -, pe care îi confruntă, în plus, cu iminența degradării fizice și a morții. Aceeași cheie duios-ironică îi ajută pe cei doi prieteni să facă față elegant confruntărilor fără drept de apel ale senectuții, până la un punct: acela al limitelor realului și materialismului, dincolo de care antenele lor interioare nu se avântă. 

 

Câteva clișee, vechi de vreun secol și ceva - adică aproape eterne, cel puțin în convențiile modernității - domină viziunea asupra artei a personajelor celor două pelicule. Nelipsita boemă, cu decadența aferentă, practicată moderat, mai mult de bon ton, refrenul marilor iubiri și al eșecurilor, familia dramatic fisurată și menținută în viață doar datorită unor fidele consoarte sau progenituri, pe care sacrificiul le-a umplut de frustrări, jocul vanităților de salon, al capriciilor, compromisurilor și iluziilor genialității, toate acestea se confruntă cu o stare de îndrăgostire permanentă și obsesivă de Frumos, ca valoare absolută și aproape mistică, propusă de regizor ca unica ”virtute” inatacabilă a artistului, văzut ca tipologie socială. 

 

Problematica se revendică totodată din clasicism și din romantism, așa că o putem numi acum clasică, adică opozită valorilor postmoderne. Paolo Sorrentino are priceperea să îmbrace tot acest tablou, în fond, desuet și neoriginal, lipsit de teze novatoare, dar și de inovații formale, în haine agreabile, urmând, de la distanța propriei auctorialități, soluțiile unor Woody Allen și Federico Fellini: umor inteligent, situații oarecum năstrușnice, sinceritate și autoironie, strălucire vizuală și senzualitate. Lipsa acțiunii alerte și a ritmului susținut, specific woody-allen-iene, în favoarea introspecției și a estetismului, dar și accentele suprarealiste îl apropie, totuși, mai mult de Fellini, fără ca Sorrentino să atingă (ori măcar să-și propună, și e bine că nu face asta!) umanismul profund sau dimensiunea de parabolă a capodoperelor marelui său compatriot. Reușita acestui melanj stilistic este agreabilitatea cvasigenerală, probată de succesul la public și de cariera festivalieră a celor două filme. 

 

Sorrentino alege să își plaseze povestea, care este mai mult o înșiruire de scene de viață aproape nonconflictuale și dialoguri, incluzând multe amintiri, într-o stațiune din Alpi, locație tipică pentru depănarea trecutului și a întrebărilor existențiale, acreditată de un Thomas Mann în ”Muntele vrăjit”, dar probată recent și de ”Nori peste Sils Maria”, drama psihologică a francezului Olivier Assayas (2015). Totuși, protagoniștii filmului (interpretați de legendarul Michael Caine și de Harvey Keitel, într-un cuplu actoricesc de zile mari) sunt mult prea cufundați în problemele lor, pentru ca muntele să-și arate puterea taumaturgică sau simbolică (așa cum se întâmpla, la un moment dat, în ”Nori peste Sils Maria”). Iar Sorrentino este mult prea burghez (prin afinități) și prea dramaturg (adică foarte concentrat pe jocul raporturilor dintre personaje), pentru a apela la asemenea soluții.

Filmul mai beneficiază de prestațiile veteranei Jane Fonda (o bombă de energie, în episodicul, dar savurosul rol de compoziție al fostei iubite și partenere de platou a bătrânului regizor, abandonată de acesta), al mai tinerei Rachel Weisz (în rolul fiicei frustrate a compozitorului libertin, a cărei viață personală se face și se desface în timpul scurtului sejur montan-balnear) și al fotomodelului român Mădălina Ghenea (afișată inițial pe post de sex-bibelou, dar inserată ingenios de Sorrentino în dramaturgia formală a peliculei).