Recenzie apărută în Ziarul Lumina de marți 13 septembrie 2016
Cea de-a doua carte din arhiva
Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de "Hrisovul
clipelor" de ieroschim. Daniil de la Rarău, de
Editura
Renașterea din Cluj, este
volumul postum al titularului arhivei, intitulat “La scaunul
mărturisirii”.
Realizată în același format
editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat-o aici acum două
săptămâni, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și
prima, binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului,
Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă
precuvântare, este de asemeni îngrijită și postfațată de
protos. Benedict Vesa, și este, de asemeni, susținută de un Cuvânt
lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel
încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe-surori, pe
care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca
prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta
acelorași avataruri istorice, ci și “moșirea” de către
aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după
duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării
“Rugului aprins” de la Antim.
Ca și opera bunului său
prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin,
Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte,
cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele
științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și
Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada
interbelică, cele mai multe, însă, mai ales cele de meditație
religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul
Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina
tiparului după 1989 la edituri precum Harisma, Anastasia, Elion,
Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Eminescu și altele.
Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în
dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în
epoca ante- și interbelică, ulterior interzis în lagărul
comunist, revine astăzi în actualitate.
Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada
postdecembristă, a fost omagiată – insuficient - în 2010 într-un
simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului,
manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de
spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului
profesor și gânditor interbelic? - s-ar putea întreba azi
cititorii.
Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne
răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste
și martor, din umbră, al regimului antireligios instalat după 1945
în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să
compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada
intelectulității creștine inter- și antebelice, Alexandru
Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de
către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor
confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione
orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și
Toată suflarea să laude pe Domnul.
Concepute ca scurte memorii spiritual-autobiografice, scrise între
1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de
neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea
lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei
texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri, care
punctează drumul sinuos către credință al intelectualului,
afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu
pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin.
Scrisă în duhul nobil și meditativ-rarefiat specific al
autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis
către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic-interbelice, cartea
oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui
Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent
urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de
lumină, dinspre material-epistemologic spre spiritual, un spiritual,
însă, asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica
rugăciunii și trării evanghelice, așa cum în laborator erau
probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este
vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și
umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul –
cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a
fi Unul și Același.
Această onestitate intelectuală și umană, alături de
deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în
cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile
din “La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale
parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu,
semnele biruinței sale asupra morții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu