Ulise şi
cîntecul zînelor
Ca Ulise te
ţii de catarg
Cînd
te-apropii prea tare de soare
Şi
sirenele toate îşi vîntură cîntul în carnea-ţi.
E trupul o
scîndură vie de templu
ferestre de
ceruri unind.
Şi iat-o,
lumina, cum trece
octari
de-infinit croşetînd
în
vitralii de carne.
Te ţii de
catarg ca Ulise prin vălul fierbinte
cînd
treci,
Chemat azi
de soare. Şi nu vrei să pleci
cînd
fluxul de zîne te-ndoaie.
Tăcute-s
privirea şi darul,
Amnarul
cînd
inimi aprinde.
Şi aprig
te ţii de catarg
cînd
vîntul magnetic te-mbracă
în haină
de flăcări şi Duhul
te joacă
în larg.
Auzul nu
vrei să-l astupi,
Cînd stupi
de albine
de aur
roiesc,
miresme de
foc culegînd
prea
aproape de tîmpla-ţi
ce
caută-un plaur.
Ci taci şi
ascultă! Prea multă
vorbire
nu-ţi trebui; o lacrimă doar.
Şi ferm să
te ţii de catarg
Cînd
Domnu-ţi grăieşte în larg
Cuvinte de
foc şi iubire:
Nu-i
carnea decît treacăt,
hrisoavele
mai vechi a le păstra:
ascultă-i
firea şi citeşte
ce Duhul
te-a învăţat a descifra.
Nestinsă-i
firea cînd sărutul trece
− un
vînt solar îmbrăţişînd
celulele ce-nviu.
Citeşte-i
cîntul care azi petrece
vitraliile
toate în tîrziu.
Şi nu-ţi
sudui mateloţii, Ulise,
de nu au de
ştire de tot ce auzi!
Căci ceara
le-astupă urechea
Ca tu să
te poţi desfăta
de legea
cuvîntului viu, ce te poartă
din mare
în mare,
din dor în
nou dor,
către
casă,
mereu
către casă.
Supuşi, ei
te poartă pe umeri,
Doar ţie
ascultare aşternînd.
Cînd
mintea ţi se-nfige albă-n soare
Şi trupul
tău cunoaşte lege nouă, ei
Vîslesc la
rame aprig printre chei
Adulmecate
de hîzi monştri,
Corabia
întreagă a o păzi
şi drumul
spre Ithaca-al nimeri:
Ithaca
nouă: templul dintr-o zi.
Cînd tu
asculţi sirenele, ci ei
Pe tine te
ascultă cu temei.
Ci nu-i
certa, căci viaţa pentru tine
şi-o vor
da
Corabia
spre soare-a o purta.
Iar cîntul
cel zînatec, într-o zi
Şi lor,
cînd va fi vremea, li-i vesti!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu