În sfînta și Marea Miercuri a Săptămînii Patimilor Domnului, în care purtătorii de cuvînt ai Bisericii cer poporului binecredincios să dea dovadă de ascultare față de porunca stăpînirii atee de a nu participa la sfintele slujbe ale Săptămînii Patimilor și a Sfintelor Paști.
Invierea lui Hristos e mai reala ca moartea! Asta astept sa aud din toate fibrele de gîndire si simtire ale unui adevărat creştin... cu atît mai mult, ale unui slujitor al altarului. Stiu ca exista si Frica, un resort irational si un demon, care circulă din greu in zilele astea; care se ascunde in spatele multor argumentari materialiste in privința ratiunilor mai inalte, ce țin de Invierea Domnului si de iconomia Trupului lui Hristos, a Bisericii. Frica, mascată sub argumente fara fundament evanghelic, ne poate face sa pierdem sobornicitatea reală, adica duhul de comuniune, care ține Biserica. Caci aceasta comuniune, specificată in Crez, este liantul Bisericii si e mai tare ca moartea.
Corabia se clatină, așa e în vremea furtunii; așa e și în vremea cernerii. Dar duhul de comuniune, sobornicitatea curată o pot ajuta să-și revină. Corabia se clatină și diferiți lideri ai ei si preopinenți lansează, sub imperiul schimbărilor bruște și neprielnice, diferite soluții de reechilibrare și de salvare (unele soluțiii, mai mult trupești, altele, mai mult duhovnicești). Este firesc ca ele, rostite sub imperiul stressului, să fie diferite, ori chiar același lider să oscileze. Să ne ne acuzăm unii pe alții din aceste pricini, să nu răcim dragostea, atîta vreme cît intenția este curată: aceea a salvării duhovnicești a turmei, salvare care nu poate, finalmente, decât ameliora relația Ecclesiei cu Statul - și acest lucru ar trebui să-l sublinieze apăsat, în fața societății și autorităților laice, fiecare preopinent creștin.
Pe fondul aceste furtuni de idei - care nu sînt polemici sterile, ci propuneri reale de salvare a Corabiei - , constat o tendință de acuzare și judecare (nedreaptă) a celui care gîndește altfel. Este aceasta o lipsă de empatie față de aproapele, o fractură intelectuală, fondată pe o slabiciune duhovnicească, ori o dovadă de fariseism?
De cînd o rugaminte adresată autorității laice sau bisericești si o invitatie la dialog se numeşte "neascultare"? Doar stim ca Dumnezeu este bun, și El - Marele Arhiereu -, când îi pedepsea pe israelieni, ei I se rugau si cereau indulgența sau indulcirea pedepsei, iar cînd Dumnezeu, prin profeți, îi amenința cu nenorociri, iar ei își plecau genunchii si Il rugau sa le usureze pedeapsa. Si asemenea rugaciuni nu erau socotite "neascultare" sau rebeliune, ci dimpotrivă, pocăință, și ele erau cele care înduplecau mila Marelui Arhiereu.
A cere ierarhiei bisericești un dialog mai viu cu autoritățile statale nu este o dovadă de ”neascultare” din partea unor preoți sau credincioși, ci dovada dragostei și a responsabilității lor de creștini și cetățeni, dovada acelei iubiri agapice care arată că ”nouă de pasă”, că suntem vii, ca Biserica nu este un organism osificat, ci este cu adevărat Trupul lui Hristos, în care mădularele îi transmit Capului durerile lor, dovedind astfel că nu sînt cangrenate și pregătite pentru tăiere, ci mădulare vii, poate, cam neglijate si amorțite, dar care așteaptă un aport revigorator de sînge duhovnicesc și de sevă de viață, pe care doar Capul le poate oferi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu