PĂDURI DE MESTECENI - BIRCHSCAPES

În 2008, prietena Elisabeth Ochsenfeld, pictoriță româncă stabilită de mulți ani în Germania, îmi propunea să scriu un text despre mesteceni pentru catalogul expoziției colective internaționale pe care o pregătea la Timișoara. 

Expoziția, sub genericul Vino cu mine în pădurea de mesteceni - MNEMOSYNING, a fost vernisată pe 14, respectiv 15 ianuarie 2011 la Muzeul de Artă din Timișoara și la Galeria Triade din localitate și a fost comentată de Horia-Roman Patapievici. Este prezentată pe blogul Birchscapes/Komm mit Mir in den BirkenWald/Come with me into the Birchforest.

Recuperez textul acum. Discern astăzi, mai mult decît atunci, ritmurile purtătoare de lumină și lină respirație purificatoare din demersul artistei, a cărui valoare taumaturgică o resimt tot mai limpede.

Ilustrațiile aparțin plasticienei și sunt preluate de pe blogul acesteia.
O versiune în limba germană a textului poate fi accesată aici.

PĂDURI DE MESTECENI

Acum câţiva ani, numele lui Tarkovski ne-a adus laolaltă. O viziune asupra lumii, o viziune asupra creaţiei, o viziune asupra omului, actualizând o verticalitate de spirit străină civilizaţiei contemporane. Pentru mulţi, Tarkovski rămâne un mare pariu. 

 

Elisabeth mi-a mărturisit că plănuieşte „ceva”, aflat în raza de iradiere a operei legendarului cineast. Era epoca expoziţiilor comemorative, a marilor retrospective şi monografii. Nimic din aerul omagial al acestora nu se regăsea în temperamentul viguros, apăsat personal şi în opţiunea pentru modernism a autoarei. Nu bănuiam, aşadar, ce va fi. Iar artiştii vorbesc puţin, preferă să nu se dezvăluie. 

 

Timpul trecu şi descopăr, încă o dată, că apropierile autentice şi cu adevărat creatoare se fac nu prin calchieri, nici prin prosternări, ci prin tatonări şi învăluiri succesive, în lente spirale concentrice, tinzând centripet spre nucleul originar al universului căutat.

Demersul lui Elisabeth Ochsenfeld nu este defel ilustrativ. Expoziţia sa nu este „despre” un anumit cineast, nici nu se doreşte a fi comentariul unui anumit univers creator ci, mai degrabă, ea încearcă să surprindă, în ipostazele sale, o anumită stare de spirit. O stare de spirit, o anima, un crâmpei din substraturile profunde ale civilizaţiei slave – parte dintr-un septentrion eurasiatic arhaic, depăşind frontierele etnice, pe care suntem surprinşi să o regăsim, camuflată, într-unele dintre cele mai reverberante opere, în deschiderea lor spre absolut, din artele lumii moderne. O dimensiune a spiritului, ilustrată metonimic de un arbore-simbol, mesteacănul, expresie sublimă, de maximă sinteză a spiritualităţii slave şi nord-europene. De la „Pădurea de mesteceni” a lui Wajda, până la mai toată filmografia tarkovskiană, trecând prin creaţii de ultimă oră ale filmului scandinav – ca să ne referim numai la cinema - , mesteacănul îşi dezvăluie aceleaşi virtuţi hermetice şi sapienţiale, care l-au consacrat în folclor. 

 

Nu întâmplător, zveltul arbore selenar a inspirat o întreagă pleiadă de pictori peisagişti din cea de-a doua jumătate a sec. XIX, peredvijniki, de la Şişkin şi Levitan până la preimpresionistul Arhip I.Kuindji. Cu toţii căutau, într-un acelaşi elan de definire a identităţii naţionale prin artă, să deceleze, pornind de la izvoare folclorice vechi, toposurile şi esenţele paradigmatice ale etnosului rus. Şi cu toţii pictau mesteceni. Astfel, pădurea de mesteceni se descoperea ca acel spaţiu sacru, spre care se îndreptau fantasmele creatoare ale artiştilor, în demersul lor (mai mult sau mai puţin programatic, mai mult sau mai puţin conştient) de identificare, în perimetrul vizibilului şi obiectualului, a matricii de emergenţă a sufletului slav. 

Expresie exponenţială a purităţii, fragilităţii şi celestului, infuzând stihialul areal botanic cu fragmente de cer şi vibraţii de rai, mesteacănul se instituie într-o versiune feminină a Arborelui Vieţii. Crângul însorit de mesteceni este imaginea cea mai emblematică a Grădinii lui Dumnezeu. Puterile vindecătoare şi apotropaice ale mesteacănului (reţinute de folclorul nord-european şi nord-asiatic), cât şi capacitatea de a alina sufletele morţilor (atestată de varii forme ale literaturii orale), provin din sorgintea sa paradisiacă. Vibraţiile de lumină ale coroanei sale evocă atingerea evanescentă a Duhului, iar scoarţa sa imaculată este emblema vizuală a Învierii. În credinţele slave precreştine, pădurea de mesteceni era sacră. Nu întâmplător, aerianul arbore a fost importat de ritul creştin: de praznicele Sfintei Treimi şi Pogorârii Sfântului Duh, ruşii îşi împodobesc bisericile cu mesteceni tineri şi cu ramuri de mesteacăn, pentru a marca începutul verii şi deplinătatea sfinţirii făpturii prin lucrarea Pascală. În lumea vegetală, mesteacănul este, prin excelenţă, imaginea epifaniei. 

 

Iată o zonă a spiritului - ţinând, în planul esteticii, de sublim -, deosebit de dificilă pentru artele reprezentării, mai ales în condiţiile tocirii sensibilităţii contemporane pentru exerciţiul contemplaţiei, zonă condamnată la desuetudine de cea mai mare parte a artei moderne. Cum se apropie de acest univers al indicibilului Elisabeth Ochsenfeld? 

Plastician viguros, cu o personalitate pregnantă, solară, beneficiară a unor experienţe ale avangardei centrate pe imediat, aflate formal la antipodul universului de diafanii şi mistere al misticii de filiaţie slavă şi pravoslavnică, Elisabeth Ochsenfeld iubeşte, însă, marile provocări. Şi nu este la prima provocare a „Răsăritului”. Fără a renunţa la propriul arsenal stilistic şi conceptual, plasticiana româncă îl adaptează la universul investigat, pe care, la rându-i, îl atrage, în succesive etape, spre sine. Rezultatul, o suită de meditaţii impuse, se desfăşoară asemeni unui poem, compus din versuri şi strofe, pe tema Arborelui Luminii. Un poem în care instinctul primar este dominat de raţiune, care ordonează şi structurează sever gânduri, impulsuri, senzaţii, în ritmuri şi secvenţe variabile, constituind tot atâtea ipostaze ale relaţiei om-peisaj. Fiecare structură compoziţională propune un exerciţiu de pranayama, de acordare a respiraţiei interioare, a ritmului privirii, pentru a circumscrie o anumită încadratură a universului investigat. Pentru a realiza acest exerciţiu ontic, Elisabeth Ochsenfeld variază focala privirii, respectiv încadratura, care surprinde fragmente de realitate de magnitudini, aşadar şi de esenţe diferite. Încadratura impune ritmul receptării, temperamentul diferit al fiecărei lucrări, exersând o mereu altă perceţie ondulatorie a Intangibilului Luminii. 

 

Recuperând istoria sacră a lumii: Onisim Colta sau Lecția privitului în lumină

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 13 iulie 2013

Onisim Colta: Cartea Facerii

Despre artistul vizual Onisim Colta se vorbește, pe nedrept, extrem de puțin. Prea rar îi vedem expozițiile prin București. Cu toate că lucrează enorm și expune adesea în țară. În special în Ardeal. În 2012, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoșoaia i-au găzduit câteva lucrări în cadrul retrospectivei colective SEMNificații, „despre semn şi reconstrucţie arhetipală”. Dar maestrul Colta merită din plin o personală la București, într-un spațiu expozițional generos, care să-i reflecte cât mai fidel anvergura, prețiozitatea și profunzimea demersului creator.

 

Maestru incontestabil al conceptualismului sacru românesc (termen cu ambiguități, dar destul de încetățenit, pentru definirea în linii mari a unei direcții), Onisim Colta este o prezență discretă. Nu iubește gălăgia, nici impozanța, nici intelectualismul afișat al unora dintre reprezentanții curentului.

Este unul din puținii artiști ai meditației despre sacru care nu se feresc de munca asiduă, care pun pe picior de egalitate inspirația, cu înțelegerea mistică și cu osârdia fizică în fața materiei. Morala religoasă numește asta „smerenie”. De aici, probabil, armonia apollinică degajată de toate lucrările sale.

Gând despre Meteora

Maestru al formei, artistul arădean știe să se ferească de formalism. Spirit enciclopedist cum rar se întâlnește în (post)modernitatea simezelor, nu îngăduie erudiției să îi stăpânească talentul. Cu toate că arta sa sondează misterul și se hrănește, esențial și conștient, din marile mistere ale lumii și a ceea-ce-este-dincolo-de-lume, misterul și semnul religios nu sunt transformate în monedă sau în „brand comercial”. Dimpotrivă, fiecare nouă lucrare invită la o revizitare „în adâncime” și reconsiderare a acestora, prin „re-lucrarea” calofil-caligrafică a obiectului, întru re-materializarea lui osârdnică și migăloasă pe șevalet sau în materiile mai grele ale tridimensionalității – trudă îndelung elaborată, ritualică (și prin asta substanțial diferită de hiper-realismul din care își trage formal sorgintea), adevărată asceză de atelier, care te trimite cu gândul la mitul marilor geneze ale lumii, când Îngerii plăsmuiau cele cărora Domnul le-a spus „să fie!”. Reluând gestul sacru-întemeietor, cu o devoțiune ce transformă calofilia în filocalie, artistul pare că voiește să se așeze, discret și aparent impersonal, în umbra mâinii plăsmuitoare a Îngerului genezei. Acesta pare a fi sensul ascuns, „sacerdotal”, al demersului său creator.

Dar sacerdoțiul nu este niciodată strict impersonal. Căci reinvocarea fiecărui moment arhetipal al genezei și revelației, ori al timpului sacru al marilor culturi și tradiții îi descoperă de fiecare dată câte o nouă semnificație. Din Cartea deschisă a Facerii (acril pe pânză, 2009) se scurge un șuvoi de lapte sau mană, în formă de floare de crin sau de goarnă vestitoare a Cuvântului, din cărțile de rugăciuni încolțește iarbă, bisericile părăsite redescoperă privirile sfinților, Gândul către Meteora – excepțională lucrare prin grație și esențializare, dar despre câte nu putem spune asta? - reactualizează imperativul petrin din taina transfigurării „Să facem aici trei colibe”, altă Carte a Facerii revarsă fire de iarbă, vechi rulouri de pergament absorb iarba vieții, ori, desfășurându-se, o renasc...

Începutul lumii

Aceeași lumină lucidă și contrastivă, matinală – lumină revelatoare a detaliilor grafice, dar și a sensurilor - scaldă toate lucrările de șevalet, fie acestea trimițătoare la marea zestre creștină, fie la momente esențiale ale marilor culturi dinainte de Hristos, fie la instanțe paradigmatice ale omului arhetipal și ale teodiceei universale.

Cultul cărții-fără-sfârșit, al ruloului pergamentar, al stupului, al hranei harice, al ruinei în curs de renaștere configurează, din unghiuri multiple, aceeași grijă ontologică pentru recuperarea istoriei sacre a lumii – o istorie în curs de uitare, dar căreia îi aparținem de drept, o istorie în a cărei matcă înțeleptul maestru învață să trăiască plenar, pentru a ne invita și pe noi să o facem. 

Onisim Colta: Cei doisprezece

Mai multe despre Onisim Colta pe: https://www.facebook.com/OnisimColta

„Dirijorul“ lui Lunghin şi „Sindromul Ierusalimului“

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 iunie 2013

Oratoriul Patimile după Matei, impresionanta compoziție a Mitropolitului Ilarion Alfeev, care din 2007 încoace ridică mulțimile în lacrimi și aplauze pe patru continente ale creștinătății, deschide în forță ultimul film al lui Pavel Lunghin, Dirijorul. Regizorul mărturisește chiar că nucleul inspirațional al filmului său a fost muzica – fenomen foarte rar în geneza operelor ecranului. Pregnanța elevată a coloanei sonore impune peliculei din start o dimensiune creștină de neignorat – aceea a pocăinței și a reflecției pe tema Patimilor Domnului - și o ștachetă estetică anevoie de atins. Fundalul narativ – o călătorie în Țara Sfântă, pe care evoluează destinele mai multor grupuri de personaje, înscrie clar pelicula pe coordonatele reflecției religioase.

Dar este, totuși, Dirijorul lui Lunghin un film religios? Interesul regizorului, scenaristului și producătorului rus pentru credință s-a manifestat deschis odată cu Ostrovul – capodoperă a filmului mistic, dar și un excelent film de public - și s-a continuat cu controversatul Țarul, impresionantă frescă istorică cu accente rocambolești, ce pune la colț, dintr-o perspectivă liberală cam unilaterală, condiția generală a instituției țarismului. Ce urmează după această spectaculoasă turnură a autorului savuroasei comedii Nunta, laureat cu Palme d'Or la Cannes pentru Taxi Blues – studii psihologice pline de prospețime și vigoare, care nu trădau însă nici un fior metafizic?

Urmează ceea ce am putea numi o „revenire sinceră pe pământ”, printre oamenii actualității de toate zilele, pe care regizorul îi cunoaște cel mai bine, cei pentru care misticul intră mai degrabă în zona supoziției, a ignorării sau cel mult al tatonării timide, iar nu a necesității. O revenire la filmul psihologic – gen în care regizorul a excelat - , adâncit în zona problematicii existențiale grave, ambalat, de astă dată, în folie religioasă. Este acest „ambalaj” un demers sincer, ori conjunctural? Asta vom încerca să aflăm.

 

Dirijorul poate fi privit ca o replică îndepărtată la drama psihologică omonimă a lui Wajda, reper al cinematografului de artă al anilor 80, cu care are destule în comun. Tot o radiografiere a conflictelor familiale și profesionale din lumea muzicii clasice, urmărite din perspectiva unui șef de orchestră... numai că simplitatea, perfecta rotunjime dramaturgică și coerența interpretativă a filmului polonez, care i-au conferit Ursul de aur pentru cel mai bun actor la Berlin în 1980, sunt înlocuite, în filmul lui Lunghin, de o structură dramaturgică ceva mai încărcată și nemonolitică – chiar dacă gravitează în jurul temei comune a eșecului - și de un joc actoricesc nu totdeauna convingător.

Filmul, scris împreună cu scenaristul Valeri Peceikin, investighează în ce măsură o călătorie la Ierusalim – motivată fie de un turneu concertistic, fie de un pelerinaj – poate schimba destinele unor personaje. Colectivul unei orchestre pleacă în turneu la Ierusalim: călătoria cu avionul și orele petrecute în Sfânta Cetate reprezintă pentru câteva cupluri de personaje tot atâtea confruntări cu sinele, cu propriile umbre, iar contactul cu Țara Sfântă nu va face decât să le scoată mai bine în evidență.

Într-un cuplu de muzicieni izbucnește un mărunt conflict, care ia neașteptată amploare și se răsfrânge fatal peste o ființă nevinovată, presupusa generatoare a discordiei. Dirijorul orchestrei, aflat în conflict tacit cu un tenor pe cale de a-și pierde vocea, constată că a sosit prea târziu în Sfânta Cetate, ca să-și poată salva fiul, un pictor distrus de patima drogurilor și de lipsa de afecțiune a propriului tată. Marele actor lituanian Vladas Bagdonas dă impozanță rolului prin simpla prezență scenică, scuzînd astfel subțirimea scenaristică a personajului. Un atentat terorist pune capăt șirului de speranțe nerostite legate de Sfânta Cetate.

Nepregătiți pentru „inițiere” și ignoranți, călătorii eșuează, înfrânți de propriile neputințe. Dar eșuează și încercarea scenaristică și regizorală de a povesti coerent și surprinde dramaturgic convingător tot acest melanj de drame, iluzii, eșecuri.

„Este foarte greu să filmezi Ierusalimul. Se sustrage obiectivului camerei”, spune regizorul. „Nu știam cum să surprind tonalitatea aparte, muzica acestui oraș. E un oraș periculos: te schimbă foarte mult energetic: e un puternic câmp energetic acolo, dar nu știi încotro anume te duce. Se vorbește chiar de «sindromul Ierusalimului», cînd oamenii încep să se comporte altfel decât de obicei: unul se simte foarte rău, altul, dimpotrivă, atât de bine, încât rămâne acolo un an întreg”.

Acestui „sindrom al Ierusalimului” i-a căzut pradă, într-un fel, și filmul lui Lunghin. Probabil, avem nevoie să trecem cu toții prin el, dacă ne aflăm în drum spre Cetate...

Tarkovski și apele Volgăi

Reportaj de la Conferința dedicată lui Andrei Tarkovski din cadrul Festivalului Internațional de Film „Zerkalo” (Ivanovo-Iurieveț-Plios, 11-16 iunie 2013)

Apărut în Ziarul Lumina de vineri 28 iunie 2013

„Inelul de aur” este regiunea cea mai încărcată de istorie și sfințenie a Rusiei. Aici și-au înălțat rugăciunile Serghie de Radonej, aici au ctitorit cultură și civilizație creștină cnejii Vladimir, Andrei Bogoliubski și mulți alții. De aici își trag obârșia și Tarkovski, și Florenski, aici au lucrat Levitan și alte personalități care au modelat destinul cultural al Rusiei și al lumii. Aici se întoarce spiritul lui Tarkovski an de an, adus de un festival și o conferință, ce au amprentat de multă vreme memoria locului.

    

 Din 2007, în regiunea Ivanovo de pe Volga se desfășoară Festivalul internațional de film Zerkalo (Oglinda), unul din cele mai cunoscute și așteptate evenimente cinematografice ale Rusiei, ajuns la cea de-a VII-a ediție. Conceput, în sensul larg al cuvîntului, sub patronajul spiritual al lui Andrei Tarkovski, „festivalul adună nu doar cineaștii căutători de noi forme de expresie și soluții estetice, ci și pe aceia care se încumetă să adreseze – lor înșile și societății – „întrebări blestemate”, pe cei ce caută cu curaj noi sensuri în realitatea înconjurătoare”, declară în caietul-program regizorul și producătorul Pavel Lungin, președintele actual al evenimentului.  

Evgheni Țâmbal și Marina Tarkovskaia deschid Conferința de la Ivanovo

Tot începînd din 2007, festivalul găzduiește Conferința internațională „Fenomenul Tarkovski în cultura intelectual-artistică” - prilej de constituire a unui important nucleu de dialog pentru studierea și reactualizarea mesajului tarkovskian. Primită cu entuziasm de specialiști și de presă, conferința nu a reușit să intre în ritmul anual al festivalului, dar răsunetul ei a stimulat inițierea unor evenimente similare în alte centre din Rusia și din lume (Vladimir, Sao-Paulo, colocviile de la Moscova din 2012 și 2013, București...), semn că problematica tarkovskiană își găsește ecou în varii contexte ale postmodernității și pe orice meleaguri.  

Ediția din acest an, cea de a III-a, promite să reînnoade firul întrerupt. Și are toate șansele să o facă. Atât entuziasmul organizatorului principal, regizorul Evgheni Țîmbal, cât și calitatea de excepție a materialelor prezentate – dovadă a existenței, atât în Rusia, cât și la nivel internațional, a unui corpus academic solid, structurat pe mai multe generații de specialiști, sunt argumente pentru intrarea conferinței în ritmul anual al festivalului de pe Volga. 

Moment de la inaugurarea arhivei Tarkovski

Teoreticieni recunoscuți, ca profesorii Dmitri Salînski și Igor Evlampiev și muzicologul Natalia Kononenko, autorii unor tratate de referință despre Tarkovski, criticul de film Natalia Balandina, prof. Boris Lanin și tânăra cercetătoare Iulia Anohina, scriitorul Sean Martin și regizoarea Loise Milne (Edinburgh), venerabila Nelly Fomina, autoarea costumelor din Solaris, Oglinda și Călăuza, prof. Robert Bird (Chicago), autorul a două monografii despre regizorul rus, slavista Neide Jallageas (Sao Paolo), traducătorul versurilor lui Arseni Tarkovski în japoneză, Atsusi Sakaniva (Tokyo) și regizorul Arvo Iho (Estonia) – iată doar o parte din personalitățile care au îmbogățit mitosfera în permanentă expansiune a genialului cineast. 

Inaugurarea arhivei Tarkovski la Ivanovo

Dar conferința nu s-a restrâns la expuneri teoretice. Câteva intervenții vizuale – fotografie, film și artă video - au împrospătat universul senzorial al erudiților cercetători, întregind firescul perceptiv al registrului tarkovskian. Un slide-show al costumelor realizate de Nelly Fomina – extrem de rar de găsit în monografii, alături de documentarul Aleksandr Kaidanovski (r. Evgheni Țîmbal, 1997) despre viața frământată a talentatului actor, cunoscut în special ca protagonist al filmului Călăuza, au dat concretețe dimensiunii biografiste a conferinței. „Viața Zonei după Tarkovski” – proiect fotografic extrem de interesant, realizat de Arvo Iho, fost colaborator al cineastului, arată cum locația principală de filmare a Călăuzei, odinioară, o uzină părăsită de lângă Tallin, nu și-a pierdut aura de mister, devenind loc de pelerinaj pentru cunoscători, în care continuă să se întâmple lucruri obișnuite sau neobișnuite. Filmul de artă video Mirror by Mirror (2013), un colaj fotografic inspirat din motive și cadre ale filmului Oglinda, realizat de graficienii Serghei Sviatcenko și Noriko Okaku, exploatează creativ spațiul metafizic tarkovskian, fiind una din rarele piese artistice „omagiale” vii și originale, crescute din spiritul tarkovskian, care depășesc epigonicul, evocarea formală sau gratuită. 

Serată cinematografică la Plios. În stânga: Andrei Plahov, Natalia Kononenko, Igor Evlampiev, Andrei Gornîh, Lidia Miheeva, Robert Bird. Vorbește E.Țâmbal

Evenimentul cel mai mediatizat, legat nemijlocit de personalitatea lui Tarkovski, care a concentrat atenția atât a teoreticienilor, cât și a practicienilor, a fost deschiderea oficială la Iurieveț, orașul natal al cineastului, a Arhivei documentare Tarkovski, achiziționate de curând de forurile culturale locale și care, împreună cu Muzeul „Tarkovski”, crește puterea de atracție și prestigiul internațional al orășelului de pe Volga. Colecția de caiete de notițe, schițe de platou, fotografii inedite și înregistrări audio, ajunsă în patrie creează premisele unor noi etape de cercetare și nu va avea timp să se prăfuiască; exegeții sunt deja cu ochii pe noile documente. 

„Monarhiștii trebuie înecați!” - un sultan și o Șeherezadă, prea mulți fluturi și câteva vorbe despre Rai...

 

Riviera festivalieră la Plios. Târg de haine și cinema

Ce alte vibrații au mai reverberat în forumul de pe Volga? Cele ale fluviului însuși, care scaldă molcoma urbe a Iurievețului, cu biserici bătrâne coșcovite și case de lemn traforat de-acum un veac, dar și pitorescul Plios, reședința celebrului pictor Isac Levitan și centru acreditat, de un secol și ceva, al peisagisticii ruse, pe cale astăzi de a deveni una din cele mai luxoase stațiuni riverane ale țării. Iahturi demodate și noi, hoteluri sovietice renovate și vile de lux, răsărite de curând pe malul generosului fluviu, dar încă neajunse în topul circuitului turistic, dau un aer aparte micii perle a Volgăi. 

Cu Pavel Lunghin

Lume puțină, da' „bună”, venită să ia o gură de soare și cinema: oameni de film, sponsori cu iubitele lor, localnici nostalgici se plimbă pe aleea principală, care leagă sălile de proiecție, se bat cu țânțarii extrem de viguroși pe care, din convingeri ecologiste, nimeni nu vrea să-i stârpească, se salută cu Ralph Fiennes, „mascota” de anul acesta a festivalului, sau cu actori veniți de aiurea mai mult pentru o vacanță exotică decât pentru palmaresuri, se conversează cu bonomul Pavel Lunghin, fan convins al stațiunii... 

Un sultan și o Șeherezadă. Dezbateri nocturne la Plios

Îl întreb pe autorul Ostrovului, celui mai piratat film de artă rusesc din România recentă - complimentul îl măgulește -, de unde antimonarhismul virulent și manipulator din Țarul? „Ești monarhistă?!” mă scrutează amenințător-mucalit ochii rotunzi, care devin deodată sferici. Monarhismul în Rusia continuă să creeze stupori, mult mai mult ca în România. „... Și oricum s-au amestecat cu comuniștii și fac acum un singur partid!”, completează sentențios regizorul. O bombă detonată parțial nu trebuie provocată... Ne întâlnim iar, în fiestele de stradă cu balalaici, în care regizorul își face cu plăcere apariția, la seratele de creație cu ceai, poezie și plăcintă cu afine, la banchetele câmpenești cu pește și struguri, la vizionările de pe malul fluviului. Am rămas pentru el „monarhista”... Ne salutăm cordial și polemic, discutăm despre Dumnezeu, credință și artă... „Monarhiștii trebuie înecați!”, decretează regizorul și nimeni nu-l contrazice, dar mai întâi, ca sultanul Șeherezadei, mă întreabă: „Cum poți să-i susții în același timp pe Tarkovski și pe Paradjanov? Sau Tarkovski, sau Paradjanov!”. Îi spun câteva vorbe despre Rai... mă ascultă mirat și pare pentru o clipă convins... 

Diaspora tarkovskiană academică la Plios. De la stânga: Natalia Kononenko, Lidia Miheeva, Boris Lanin, Roland Kazarian, Lev Naumov, Iulia Anohina, Nina Savcenkova, Andrei Gornîh, E.Țîmbal, Igor Evlampiev, E. Dulgheru, Irvo Iho, Dmitri Salînski, Sean Martin, Neide Jallageas 

Șeherezadele vorbesc, neînecate, de pe malurile fluviului amplu, unde fluturii de varză fac dragoste, iar țânțarii atacă în roiuri. „Prea mulți fluturi în anul acesta!”, comentează localnicii, pentru care varza e mai prețioasă ca pâinea sau cinema-ul, dintr-o țară în care orice e posibil. Chiar și Tarkovski.

Corespondență de la Ivanovo de Elena Dulgheru.
Fotografii de Elena Dulgheru și din arhiva autoarei. 

Oravitzan sau slavosloviile neînseratei lumini... sau când aurul devine aură

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 iunie 2013

Cea mai deplină sărbătoare a văzului înaripat-filokalic, de care se poate împărtăși, în această cumpără de primăvară-vară, publicul bucureștean iubitor de frumos, este dubla expoziție a pictorului timișorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român și la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. 

Reședințe de o noblețe unică în spațiul simezelor bucureștene și naționale, adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice românești, cele două centre expoziționale se dovedesc receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu Oravitzan. 

Artist de viță aleasă, din aceeași genealogie de spirit cu Brâncuși (cum bine observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu Oravitzan pornește de la cele două matrici – etnic-arhaică și bizantină - , pe care le filtrează prin experiența expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat și a-l smulge, apoi, din contingentul istoric și etnic, reîntrupându-l în carnea materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului. Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu ritualizant, incantatoriu și lucid totdeodată, mistic prin excelență, unii ar spune “trans-religios”, Silviu Oravitzan își concentrează universul simbolic în jurul Crucii – crucii, ca supra-semn al Logosului Întrupat, dar și ca loc “geometric” prin excelență centripet, operând în geo-grafiile terestre și sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând tot - creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, centrifugate de amestecarea limbilor și sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru a le reașeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei divine și supra-semn prin excelență ecumenic, asemenea frumuseții care adună. 

Operând cu simboluri meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă sincretismului „pădurii de simboluri”, ca atâția confrați de breaslă, prinși de moda optzecistă a „semioticii ilustrate”, întrucât maestrul timișorean știe să își discearnă drumul: „Crucea este ... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieșirea din labirint”, repetă acesta în paginile albumelor sale și în comentariul lămuritor – întotdeauna poetic-sapiențial – al câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le „regândește” frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit” și modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor străvezie și transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt. 

Cum însuși mărturisește, Oravitzan este un artist al tăcerii, al apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta”, rostește maestrul cu o simplitatea dezarmantă a artistului-sacerdot, care se apropie de meșteșugul său nu din perspectiva dezinvolturii spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplației de dincolo de lucruri, a contemplației luminate, taboric-transfigurator, de Cuvântul-devenit-Lumină. Sfânta Lumină, trăită și înțeleasă palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi și luminile secundare”, ca dialog tămăduitor dintre Lumină și lume, este subiectul profund al operei sale. 

Un sacerdot al Luminii – acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe care îl poate asuma orizontul modern și postmodern al artei, care chiar prin aceasta o face să-și transgreseze orizontul. Al artei reîntoarse spre Izvor și redevenite mystagogie.

Arta scrierii cu lumină: De la Dionisie la Iuri Holdin

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 iunie 2013

De câțiva ani, numele unui iconar medieval rus începe să fascineze Europa: este Dionisie, supranumit odinoară Ințeleptul, trăitor la cumpăna veacurilor XIV-XV, redescoperit de curând grație măiestriei înduhovnicite a unui fotograf de excepție. Este Iuri Holdin, primul care a ridicat fotografia la rangul de artă prin excelență a spiritului. Mega-expoziția sa de clișee ale icoanelor dionisiene, circulată prin mari centre culturale ale lumii, era cât pe ci să poposească din Moscova și la Festivalul de Artă Sacră Filocalia, tocmai încheiat la Arad. Era cât pe ci să ne viziteze și istoricul de artă Ekaterina Danilova, văduva extraordinarului fotograf și președinte al Fundației Frescele Rusiei.

Dar dacă circulația mesagerilor de azi ai marelui iconar a fost obstrucționată de incompatibilitatea a două sisteme de management cultural, lumina frescelor lui Dionisie a ajuns și în România, prin bunăvoința doamnei Ekaterina Danilova, care a avut amabilitatea să ofere tânărului festival arădean filmul documentar TV Dionisie în secolul XXI și albumul Lumina frescelor lui Dionisie - lumii. Am fost și eu la Arad; iată un fragment din comunicarea pe care am susținut-o cu această ocazie.

Pentru cei mai mulţi, fotografia ţine de tehnică. Cei care o tratează ca artă, urmăresc modul de surprindere şi încadrare a realităţii, dar îşi pun prea rar întrebarea despre cum realitatea înconjurătoare este pusă în valoare de actul fotografic. La fel de puţini se întreabă asupra felului cum tehnica de surprindere a realităţii influenţează modul în care această realitate este reprezentată. 

 

Căci tehnica nu e un simplu arsenal de manevre şi operaţii exclusiv pragmatice. Aceste manevre se nasc într-un context istoric care are o dimensiune spirituală, apariţia lor la un moment dat fiind determinată de motivaţii de natură sociologică, psihologică, de istoria culturii – într-un cuvânt, spirituale. 

 

A fotografia o icoană nu este un simplu act de suprindere a realităţii; mai ales cînd este vorba de o frescă medievală, construită după legităţi artistice şi teologice mai mult sau mai puţin cunoscute astăzi şi realizată în condiţii considerabil diferite de cele de azi. 

 

Ce înseamnă a fotografia o icoană medievală? Dacă pentru a traduce o operă lirică, traducătorul trebuie să se apropie de ea, până la contopirea cu starea poetică a autorului, pentru a transpune această stare în altă limbă, similar este şi în cazul fotografierii artefactului sacru. 

 

Fotograful trebuie, în primul rând, să înţeleagă obiectul supus fotografierii, să-i cunoască legităţile şi istoria, pentru a se putea apropia de acesta nu doar în mod emoţional, ci şi în modul obiectiv, reclamat de tehnica aflată la baza meşteşugului său. Fotograful trebuie să ştie să „vadă” obiectul fotografiat, la fel cum pictorul „vede” într-un anume fel ulcica cu flori. Iar dacă pictorul trebuie să se lase luminat de o simplă ulcică cu garoafe, pentru a le surprinde lumina, cu atât mai mult fotograful care imortalizează icoane trebuie să ştie a se lăsa mai întâi el însuşi străbătut de lumina lor, pentru ca această lumină să o capteze apoi în obiectivul camerei sale. 

 

Astfel vedea actul fotografierii, pe care îl numea „scriere cu lumină” (photo-graphia), artistul fotograf Iuri Holdin. Un act deopotrivă artistic şi tehnic, esenţialmente spiritual, a cărui spiritualitate se revendică din cea a iconografiei nord-răsăritene medievale. A cărui spiritualitate a fost formată, educată şi inspirată de frescele unui iconar genial aproape uitat, Dionisie. 

 

Între maestrul medieval al icoanei, Dionisie şi artistul fotograf contemporan Iuri Holdin s-a creat o legătură specială, capabilă a da puteri germinative prezentului, dar şi trecutului, mai precis viziunii noastre asupra iconografiei medievale răsăritene. 

____________________________________

Comunicarea integrală poate fi accesată pe situl părintelui Teofan Mada: Arta picturii cu lumină – De la Dionisie la Yuri Holdin
Iar înregistrarea ei poate fi vizionată aici:
partea I-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea 1-a) 

partea a II-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea a 2-a)

partea a III-a: Filocalia - Arta scrierii cu lumina - 20 05 2013 (Partea a 3-a)  

Iată și filmul prezentat cu această ocazie: documentarul ”Dionisie în secolul al XXI-lea. O întâlnire a epocilor, artelor și artiștilor”, realizat de Fundația ”Freski Rusi” / ”Frescele Rusiei” (cu subtitrare în limba română):
Partea I: https://www.youtube.com/watch?v=IA_QBuMn0U0
Partea a II-a: https://www.youtube.com/watch?v=TsiPWP4Nacg 
Partea a III-a: https://www.youtube.com/watch?v=9mlMELk1a-Y 

Dorinel îşi doreşte să vadă - cerere ajutor umanitar

Doamna Mariana Tilică îi roagă pe cei care pot, să îl ajute pe fiul ei Dorinel Tilică să vadă lumina zilei. 
Povestea copilului (scrisă în română şi în engleză), actele sale medicale şi alte informaţii, precum şi modalităţile de ajutor pot fi aflate pe blogul Dorinel îşi doreşte să ne vadă. 
Să îi ajute Dumnezeu şi prietenii Săi!

Soluţii de mântuire a lumii oferite de cinema: Tabăra de film de la Oaşa

Sub genericul “soluţii de mântuire a lumii oferite de cinema”, între 12 şi 19 mai s-a desfăşurat la Metocul Sf. Ioan Evanghelistul al Mănăstirii Oaşa din inima Ardealului, Tabăra de film “A şaptea artă”. Acţiunea, realizată cu binecuvântarea Înaltului Irineu, Arhiepiscopul Alba-Iuliei şi concepută ca o iniţiere în filmul de spiritualitate creştină, continuă tradiţia “taberelor de formare cultural-duhovnicească”, începută de obştea Mănăstirii Oaşa acum 18 ani sub binecuvântarea părintelui Teofil Pârâian.

Entuziasmul, deschiderea, dar şi seriozitatea, cu care a fost întâmpinat dintru început acest proiect, atât de tineri, cât şi de monahi, este cel care i-a conferit trăinicia şi premisele de dezvoltare, ale căror roade se văd astăzi din plin. O trăinicie unică în rândul taberelor ortodoxe din România, dar şi în mediul cultural-ortodox românesc. O trăinicie izvorâtă din pasiune: pasiunea pentru adevăr şi frumos, pentru românism şi zestrea culturii tradiţionale, dar şi pentru cultura universală, în tot ce are aceasta mai valoros. O pasiune filocalică, durată din dialogul iubitor dintre monahi şi studenţi, îndrumători spirituali şi învăţăcei, maeştri şi ucenici, durată din dăruire reciprocă şi reciprocă ascultare. Căci nu numai ucenicul trebuie să-şi asculte maestrul, ci şi avva, “maestrul” (sau managerul de proiect) trebuie să fie atent la nevoile celor cărora li se adresează – ne mărturiseşte părintele ierom. Pantelimon, un îndrăgostit de frumuseţea cerească, organizator, alături de părintele stareţ Iustin, a mai multor ediţii ale taberelor de la Oaşa şi metocul Găbud.

“La început am făcut tabere de spiritualitate – ne spune pr. Pantelimon –, apoi, pornind de la nevoie tinerilor şi pe măsură ce am înţeles importanţa celorlalte aspecte ale vieţii, am început să facem tabere culturale. Taberele au pornit de la observarea concretului vieţii, a nevoilor directe ale tinerilor, şi s-au dezvoltat pe două axe: tabere de spiritualitate, căci spiritualitatea se transfigurează şi se descoperă în concret; şi tabere de cultură şi civilizaţie, căci nici cultura nu este desprinsă de supranatural. De asemeni, ne-a preocupat nevoia recuperării memoriei istorice, a identităţii şi specificului naţional. Specificul înseamnă ce poţi tu să faci mai bine decât altul, aportul tău la vistieria umanităţii. Credinţa ortodoxă te obligă să recuperezi toate componentele vieţii, în credinţă totul se transfigurează, totul trebuie recuperat”.

E.D.: - Cum alegeţi temele taberelor, părinte Pantelimon? Le aleg tinerii, le aleg călugării?
Pr. Pantelimon: - Au venit şi din partea noastră, dar şi din partea tinerilor. Ne-am orientat şi după sondaje în rândul tinerilor, realizate de profesori, care arată cât de complexe, axate în concret, dar şi profund problematizante sunt năzuinţele lor.
E.D. – De ce o tabără de cinema? Este compatibil audiovizualul, care înseamnă în primul rând lumea spectacolului şi a divertismentului, cu toate capcanele lor, cu asceza trăirii monahale şi cu modelul de formare cultural-duhovnicească pe care doriţi să-l imprimaţi tinerei generaţii?
Pr. P.: - Audiovizualul este un mediu de viaţă pentru om, aşa cum apa este un mediu pentru peşte. Un mediu formativ-educativ, în sens general. Un mediu care trebuie păzit de întinare, aşa cum mediul natural trebuie păzit de poluare.
E.D. – Ce tabere aţi organizat până acum?
Pr. P.: - Am realizat tabere de pictură cu Grupul “Prolog” şi cu Grupul “Noima”, mai multe workshopuri de fotografie, conduse de Dinu Lazăr, Mihai Moiceanu, Andrei Butuman, Dragoş Lumpan, Horia Preja, tabere de istorie, cu Mircea Albulescu, Vasile Lupaşcu şi Vlad Miriţă, şi tabere de civilizaţie românească, unde i-am avut invitaţi pe Costion Nicolescu şi pe regretatul Sorin Apan. Civilizaţia românească este una prin excelenţă rurală. De aceea, civilizaţia satului trebuie recuperată, pentru că ea ne defineşte la modul esenţial. Iar mediul sătesc de veche tradiţie din jurul metocului de la Găbud este foarte propice pentru studierea acestei civilizaţii.
E.D. – Există o continuitate a participării tinerilor la taberele de la Oaşa? Sunt tineri care revin? Le-aţi urmărit evoluţia?
Pr. P. – Desigur, mulţi dintre participanţii la aceste tabere de acum 17-18 ani au devenit astăzi oameni care contează în societatea românească şi în biserică.
E.D. – Cum simţiţi duhul părintelui Teofil, ispiratorul acestor tabere?
Pr. P. - Alături de noi şi împreună-lucrător cu noi. Este duhul bucuriei şi al realismului duhovnicesc. 

Articol apărut (cu mici modificări) în Ziarul Lumina de luni 20 mai 2013 
Fotografii din arhiva Mănăstirii Oaşa. 

Mai multe informaţii: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/05/tabara-de-film-saptea-arta-initiere-in.html

Un reportaj despre pelerinajul "duhovnicesc-cinematografic" de la Metocul Găbud, semnat de Mădălina Ionescu, poate fi citit aici:   Cu Andrei [Tarkovski] la schit sau cât de departe te poate duce dragostea [de film]

Moarte, iubire şi înviere în „Sacrificiul“ lui Tarkovski

Articol apărut în Ziarul Lumina de miercuri 8 mai 2013

Despre ultimele filme ale lui Andrei Tarkovski, cele făcute în Occident, cu greu se poate spune că radiază lumina trasfigurării, în modul în care o făceau filmele făcute în patrie. De fapt, ele transmit aceeaşi chemare spre restaurarea fiinţei, dar o fac în alt fel: nu în modul intuitiv al profeţiei poetice adresate “celor de-acasă”, cum o făceau filmele din Rusia, ci în modul intenţionat încifrat al pildei destinate întregii lumi. Al pildei care nu se mai sprijină pe locurile comune ale unei civilizaţii anume (rusă şi pravoslavnică sau sovietică), ci care se adresează, prin excelenţă, oecumenei. Unei lumi de “cărturari” sceptici la miracol şi reticenţi faţă de valorile tradiţionale şi religioase, unei lumi care “cere semne”. Dacă filmele din patrie captau spectatorul în primul rând emoţional, transmiţându-i mesajul pe calea empatică a conotaţiilor comune spaţiului est-european şi eurasiatic (motiv pentru care regizorul este şi înţeles mult mai bine în estul ex-comunist sau în Japonia, de exemplu), filmele făcute în Occident provoacă în primul rând intelectiv, iar rapelul de profunzime accesează coduri ale subconştientului colectiv planetar. De aceea regizorul a şi fost acuzat - în patrie! - de unii “zeloţi” de divorţ faţă de Ortodoxie, de filocatolicism, ezoterism etc. Iată tot atâtea lecturi pripite ale operei sale!

De fapt, Nostalghia şi Sacrificiul trasmit acelaşi imperativ de reîntoarcere urgentă la valorile fundamentale ale spiritului: de reîntoarcere la credinţă, de reînviere a vieţii comunitare, euharistice şi hristocentrice. Și mă voi referi la Sacrificiul, filmul care exprimă cel mai sintetic şi mai eficient întregul mesaj artistic tarkovskian.

Cu toate că tema vizibilă a filmului este cea apocaliptică, în plan mistic Sacrificiul este centrat – la fel ca şi Nostalghia - în jurul tainei naşterii, a naşterii “omului nou”. Iar dacă Nostalghia urmărea în special misterele “acvatice” ale gestaţiei naşterii în Hristos, Sacrificiul urmăreşte – în cheia simbolică a focului mistuitor – întregul dramatism duhovnicesc al morţii omului vechi şi naşterii omului nou: acesta este, în definitiv, dramatismul Învierii. Această taină a Sacrificiului este concentrată în tabloul de tinereţe al lui Leonardo da Vinci, Închinarea magilor – piesă simbolică centrală din universul scenografic al filmului. Ea, taina constă în salvarea lumii prin dar, prin taina iubirii dintre om şi Dumnezeu, împărtăşite prin reciprocă dăruire de sine. Este o taină eshatologică. În tabloul lui Leonardo, ea gravitează în jurul cupei de aur oferite de magul îngenunchiat din dreapta Pruncului Hristos, ţinut în braţe de Maica Domnului. Fecioara, dăruită Duhului (“Fie mie după cuvântul Tău!”), dăruieşte lumii pe Mântuitorul, iar darul ei, ca să-şi împlinească menirea, trebuie primit de oameni cu umilinţă, în prosternată dăruire de sine: acesta este rolul, din acest punct de vedere, al darurilor profetice ale magilor: aur, smirnă, tămâie. Acest discurs eshatologic, existent în tabloul lui da Vinci, este preluat şi dezvoltat de Tarkovski în Sacrificiul.

Alexander, personajul principal al filmului află că, pentru a salva lumea de la pieire, trebuie să se dăruiască slujitoarei Maria, care este, se pare, şi vrăjitoare, sau o fiinţă cu puteri deosebite. Iată o piatră de poticnire pentru rigorişti, care văd în această soluţie un tribut plătit de regizor gnosticismului şi magiei. De fapt, formula adoptată de Tarkovski este prin excelenţă simbolică. O suită de detalii mărunte dezvăluie identitatea ascunsă a Mariei şi, astfel, înţelesul profund al relaţiei ei cu celelalte personaje.

Ce se întâmplă, de fapt, în noaptea întâlnirii secrete cu Maria? Alexander îi povesteşte acesteia, nostalgic, despre grădina de inimă a mamei sale bătrâne (rapel la imaginea primordială a Raiului, prezent în toate filmele tarkovskiene), după care cântă un scurt preludiu la orgă – o anamneză edenică şi o rugă cântată - două moduri de evocare a sacrului, ameninţat cu distrugerea. Muzica este întreruptă de răsunetul slab al pendulei; Alexander tresare şi spune, ca pentru sine: “E deja ora 3! Vom avea timp?...” Desigur, este ceasul al treilea al nopţii şi Alexander se teme că nu va apuca să împlinească ritualul, dar acesta are şi alt înţeles: Ceasul al Treilea este ceasul Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor (adică al transfigurării lăuntrice a omului vechi, metanoia), iar după Ceasul al Treilea urmează Ceasul al Şaselea, care este, după tradiţie, ceasul Răstignirii lui Hristos! În film, după împlinirea momentului erotic, Alexander se îndreaptă spre ultima parte a “ritualului eshatologic”, cea prin excelenţă sacrificială: incendierea casei şi renunţarea la familie.

Dar sacrificiul cere eroism, iar Alexander, un intelectual însetat de viaţă spirituală, dar novice într-ale duhului, nu este pregătit pentru aceasta. Îngenunchierea lui stîngace în rugăciune, petrecută imediat după aflarea veştii războiului planetar, nu are destulă putere în faţa Domnului. Rugăciunea trebuie secondată de fapte, dar faptele cer un curaj peste măsura novicelui. Slăbiciunea lui Alexander are nevoie de întărirea Duhului Sfânt, pe care o primeşte de la aşa-zisa “vrăjitoare”, slujitoarea Maria. “Nu trebuie să te temi de nimic!”, îi şopteşte ea “femeieşte” în momentul îmbrăţişării erotice. Nu doar “femeieşte”, însă, căci astfel Alexander dobândeşte curajul pentru a-şi împlini planul. “Cât de mult s-ar schimba lumea dacă nu ne-am teme de moarte!”, îi spunea Alexander fiului său Tommy. Şi iată că tatăl îşi transformă cuvântul de învăţătură în faptă. În sens duhovnicesc, curajul este semn al plinirii Duhului Sfânt.

Omul nu este capabil de mucenicie câtă vreme nu e pătruns de harul Duhului Sfânt. Aşadar, ceasurile petrecute de Alexander în casa Mariei resuscitează două momente fundamentale ale timpului sacru al Patimilor şi Învierii Domnului: patul iubirii devine altar al “conceperii şi naşterii noii lumi”, dar şi începătură a patimilor şi muceniciei lui Alexander. Stilistica austeră, aproape hieratică a momentului întâlnirii celor doi confirmă această perspectivă.

Să observăm cu mai multă atenţie chipul Mariei, când aceasta, aşezată pe marginea patului, urmăreşte cu luare aminte discursul lui Alexander. Cu toate că Maria nu este un personaj secundar, e prima dată când Tarkovski îi conferă câteva lungi prim-planuri şi câteva replici. Este prima dată când Maria – prezenţă extrem de discretă - atrage atenţia spectatorului. Filmat într-un vibrant clarobscur rembrandtian (iluminare specifică cinematografului de “analiză psihologică”, atipică pentru Tarkovski), portretul Mariei este deosebit de expresiv, impresionând prin adâncimea şi compasiunea privirii şi printr-o firească timiditate, empatie şi bunătate. Impresionată de tulburarea încă nemărturisită a lui Alexander, eroina până acum rezervată îşi dezvăluie sufletul, revelându-şi şi înrudirea de taină cu ocrotitoarea sa cerească, Maica Grabnic-Ajutătoare. Nici urmă de vreo meşteşugită ambiguitate “renascentistă”, atât de specifică femeilor tarkovskiene! Este şi prima dată când regizorul propune un alt model feminin, în afară de cel al femeii-mame-şi-soţii: este modesta femeie-anahoret, singurateca “slujitoare”, slujitoare şi rugătoare pentru întreaga lume.

Naşterea sacrificială a “cerului nou şi pământului nou” este mediată de dragostea ocrotitoare a unei femei: a Maicii lui Dumnezeu, în tabloul lui da Vinci (inspirat din toată iconografia Naşterii Domnului), sau a unei femei apropiate de arhetipul marial, în Sacrificiul lui Tarkovski. Această dragoste este cea care îi dă putere omului să parcurgă biruitor drumul anevoios al Crucii, până la Înviere.

TABĂRA DE FILM “A ŞAPTEA ARTĂ” - Iniţiere în filmul de spiritualitate creştină

Între 12 şi 19 mai 2013, la Mânăstirea Oaşa - Schitul Sf. Ioan Evanghelistul  (Găbud, jud. Alba) va avea loc o Tabără de iniţiere în filmul de spiritualitate creştină.

O suită de capodopere, reprezentative pentru renaşterea spiritualităţii în spaţiul cultural est-european, vor fi prezentate de criticul de film Elena Dulgheru şi comentate împreună cu participanţii la eveniment.

Organizatori: ASCOR - filialele Timişoara, Oradea, Craiova şi Alba Iulia, Asociaţia ProTinereţe - Alba Iulia, Liga Studenţilor din Timişoara, Oradea şi Cluj, Organizaţia Tinerilor Sibieni, Asociaţia Ortodoxia şi Asociaţia “Orante”.

Mai multe detalii pe: Ascor-Timisoara sau Ascor-Brasov.

"Domestic", sau animalul de casă în epoca de plastic

 Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 20 aprilie 2013 
Dacă filmul românesc recent susţine că e făcut pentru public, publicullui trebuie să i se dea întâietate în aprecierea lui. Și publicul se exprimă sincer şi copios (întotdeauna, mai sincer decât criticii) pe forumurile şi blogurile de cinema; din când în când părerile se transformă în analize, uneori, mult mai interesante şi mai avizate decât cele vehiculate în tot mai îngustele coloane culturale ale presei.

 Unul dintre cele mai intens promovate filme româneşti recente, Domestic-ul lui Adrian Sitaru (binecunoscut pentru succesele sale Pescuit sportiv şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii) este o comedie sau un rudiment de studiu sociologic cu iz de comedie, despre relaţia recentă a românului recent cu animalul său de companie şi despre cum acesta din urmă – zice departamentul de PR al producătorilor – îi influenţează viaţa. Ideea este “drăguţă” şi cu un mare potenţial: nu s-au mai făcut filme pe tema asta în România, chiar şi în Europa ele sunt rare, ceea ce a făcut ca filmul să fie susţinut de ateliere scenaristice importante şi să capete finanţare şi de la organisme media internaţionale.

Comedia pentru copii sau destinată întregii familii este o prioritate a industriei de cinema europene, şi cu atât mai mult “filmul cu animale” - subspecie pe cât de dificilă sub aspect tehnic-regizoral, pe atât de promiţătoare din punctul de vedere al potenţialului emoţional şi, aşadar, al succesului de public.
Dar tocmai sub aspect emoţional, filmul dezamăgeşte. Ce spune publicul despre film? Unii găsesc că e “lipsit de imaginaţie”, “drăguţel, dar nu pe măsura aşteptărilor” şi că are un trailer teribil de plictisitor, în timp ce alţii apreciează că “stârneşte hohote de râs” şi lansează întrebări existenţiale... În fine, un comentator se întreabă, punând degetul pe o rană mai mare: “Când vom putea face filme bune despre viaţa de zi cu zi, fără să fie plictisitoare?”, iar o comentatoare blazată răspunde fatalist şi îngrijorător, exprimând de fapt cecitatea unei generaţii modelate după chipul ecranului: “Ne place sau nu ne place, dar ăsta e domesticul cotidian ..., unde ne interesează mici nimicuri fără valoare şi unde nu ne afectează dramele altora, căci aşa este viaţa”.

Aşa este viaţa?! Viaţa mai e şi aşa cum ne-o facem, cotidianul e alcătuit din suma observaţiilor noastre asupra vieţii, a gândurilor şi trăirilor cu care ne întîmpinăm semenii, a abilităţii noastre pentru interconexiuni, a întrebărilor cu care scrutăm realitatea. Dacă acestea sunt plate, am vizionat probabil prea mult MTV şi circumvoluţiile, o dată cu inima, s-au aplatizat, împreună cu puterea de înţelegere a realităţii. Filmele neorealiştilor nu erau metafizice, ci “dialectice”, dar vădeau mai multă sensibilitate şi putere de înţelegere a vieţii, fiind făcute de oameni trecuţi prin suferinţă şi deschişi către celălalt.

Construit din start ca să arate “gigea”, echilibrat scenaristic şi matur regizoral, Domestic dezamăgeşte prin falsitatea cu care priveşte realitatea, prin indolenţa cu care o aplatizează până la nivelul unei broşuri de benzi desenate. Prozaicul vieţii la bloc a devenit un loc comun în filmul românesc, cu tot tacâmul de vecini blazaţi, de dejunuri la bucătărie, de certuri superficiale şi împăcări la fel, de discuţii lungi şi inutile “pentru că aşa se vorbeşte în filmele româneşti, dar şi în tot ce înseamnă cultură urbană”.

Filmul exploatează cu oarece duioşie şi umor relaţiile dintre vecini şi relaţiile dintre oameni şi animalele lor de casă, modul amuzant cum o pisică poate face şi desface triunghiuri conjugale, modul în care un iepure, din jucărie, se transformă în produs culinar, ori cum pasiunea unui copil pentru un porumbel se evaporă o dată cu porumbelul, dar aceste întîmplări sunt oarecum “de plastic” sau, cu alte cuvinte, simulate.

Spiritul simulacrului se observă cel mai bine în trailer, unde o mână elegantă şi moale se preface că apasă moale cu un cuţit bont peste gâtul gingaş al unui iepure, aşezat cu capul într-o farfurie. Scena este teribil de politic-corectă, spunând, parcă: “E o păcăleală, oameni buni, noi cunoaştem legile de protecţie a animalelor şi nu facem chestii de-astea, nu suntem monştri!”. Dar această corectitudine politică, urmărită mai insistent decât adevărul uman (oricare ar fi acela) duce, până la urmă, la mediocritate. În film, spiritul fals-căldicel se vede cel mai bine în secvenţa în care o fetiţă se încumetă, contra unui premiu bănesc oferit de părinţi, să taie un cocoş, operaţiune pe care tatăl familiei, slab de înger, nu e în stare s-o facă. “Crima” se petrece în baie, dar nu este arătată, ci sugerată de stropii de sânge împroşcaţi pe pereţi. Până acum pare o rezolvare regizorală firească. Doar că regizorul uită de chipul fetiţei de după săvîrşirea omorului: copilul zâmbeşte dulce în cadru, ba parcă face şi hâtru cu ochiul ca Sherley Temple, de parcă ar fi ieşit cu familia la fotograf. Or, indiferent care ar fi fost trăirea copilului-sacrificator, el nu se putea întoarce de la locul omorului cu aceeaşi expresie ca cea dinainte. În asta constă falsul: în lipsa de realism psihologic a unui cinema care se vrea prin excelenţă realist. Acelaşi spirit al simulacrului se observă şi în alte momente, în care actorii refuză parcă să participe emoţional la scenele în care sunt implicaţi; sau, mai precis, în care regia le refuză participarea emoţională, pe acelaşi principiu recent că “la cinema e de-ajuns să şezi în cadru”.

Şi vom trece cu vederea – că suntem toleranţi, nu-i aşa? – minorele baliverne cu iz de blasfemie aşa-zis inocentă despre Hristos debitate, la un pahar de bere, de vecinul-taximetrist - “om simplu”, pe post de cel mai tâmp personaj al filmului, căruia oricum trebuie să i se ierte toate. Momentul se doreşte a fi comic, dar nu reuşeşte decât să accentueze nota penibil-decepţionantă a unui film bine construit, dar care, de sub ambalajul comercial abundent colorat al cadoului de Paşti (cu care seamănă foarte mult), vorbeşte, până la urmă, de incapacitatea oamenilor de a se mai vedea şi regăsi unul în celălălalt.

“Zugravii de subţire” ai Olgăi Greceanu, ajunşi în bibliotecile noastre

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 6 aprilie 2013

    Figură reprezentativă a neobizantinismului românesc, Olga Greceanu este cea mai remarcabilă femeie-artist-şi-cărturar din perioada de eflorescenţă culturală interbelică. O redescoperim abia în ultimii ani, după peste un sfert de veac de obnubilare din partea manualelor de istoria artei rămase din perioada comunistă. O redescoperim graţie unei fervente şi energice admiratoare, plasticiana şi editoarea Iuliana Mateescu, cea care şi-a pus în gând să descopere şi să aducă la lumină tezaurul de scrieri în manuscris lăsate de maestra Olga Greceanu. Şi iată că, într-adevăr, de câţiva ani acestea încep să vadă lumina tiparului.
    După monografii unice, ca memorabilul dicţionar “Femei-pictore necunoscute”, “Specificul naţional în pictură” sau “Compoziţia murală, legile şi tehnica ei”, după volume de profundă reflecţie religioasă, ca “Mărturie în cuvânt şi chip” şi “Meditaţii la Evanghelii”, după romanul religios “Ura care ucide”, o “Viaţă a Sfântului Nicolae” şi un jurnal de călătorie la Locurile Sfinte (“Pe urma paşilor Tăi, Doamne”), editate, de prin 2000 încoace, de Institutul Biblic al B.O.R., de “Sophia” şi “Curtea Veche”, dar cele mai multe, de “Idaco-dar din har”, “Dicţionarul zugravilor de subţire monahi şi mireni” vine să completeze profilul unei autoare titanice, erudite şi smerite în acelaşi timp, moderne şi aşezate în cea mai autentică tradiţie, profil pe care postmodernitatea noastră abia dacă va putea, fie şi parţial, să îl încapă.
Cele mai multe din aceste lucrări sunt rodul unui temerar program de cercetare iniţiat din proprie iniţiativă, ca artist independent, şi asumat cu tenacitate timp de peste treizeci de ani.
    Volumul îngrijit de Iuliana Mateescu şi apărut cu sprijinul ARCUB, al Primăriei oraşului Otopeni, al Asociaţiei „Renaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti“ şi al Fundaţiei “Pr. Arsenie Boca”, beneficiază de un aparat critic şi ştiinţific de înaltă ţinută: un Cuvânt Înainte al IPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, membru de onoare al Academiei Române, cel care oferă şi binecuvântarea proiectului, o prefaţă a istoricului de artă, prof. dr. Adina Nanu şi un cuvânt de deschidere al criticului de artă Doina Mândru, director al Centrului cultural “Palatele Brâncoveneşti” – ambele, susţinătoare inimoase şi avizate ale artei româneşti de înaltă vocaţie spirituală. Şi, nu în ultimul rând, câte o Notă asupra ediţiei, semnate de arhit. Doina Petrescu, respectiv de istoricul de artă Cristina Cojocaru, consultant ştiinţific al lucrării, întregesc perspectiva multidisciplinară – singura adecvată – în care a fost abordat şi dus la bun sfârşit magistralul proiect arhivistic, artistic, ştiintific şi editorial.
    “Arhivistic” – de două ori, căci neobositei munci de documentare a Olgăi Greceanu prin cele mai îndepărtate biserici şi mănăstiri din Muntenia şi din Oltenia – căci vastul dicţionar cuprinde doar Ţara Românească - , prin paraclisele, bolniţele şi bibliotecile lor, i-a succedat, peste jumătate de veac, munca de recuperare, identificare şi reordonare a paginilor de manuscris, risipite prin mai multe surse, parţial deteriorate, care doar printr-o minune au reuşit să fie readuse împreună: despre această minune a restaurării hrisoavelor unui restaurator, împlinire cu adevărat a “darului din dar”, ne vorbeşte în paginile Dicţionarului doamna arhit. Doina Petrescu, cea care s-a ocupat efectiv de punerea în ordine şi pregătirea pentru tipar a manuscriselor.
    Scris cu mult farmec literar – farmecul intelectualului îndrăgostit de spiritualitatea română, şi ilustrat generos cu desene şi fotografii – cele mai multe, din arhiva autoarei - , “Dicţionarul zugravilor de subţire” este – ne spune Doina Petrescu - “o senzaţională carte de istorie naţională, ca şi o istorie a ortodoxiei româneşti”.
    Tot doamna Doina Petrescu ne atrage atenţia asupra pericolului sesizat, la vremea sa, de maestra Olga Greceanu: inestimabilul tezaur istoric, consemnat cu atâta dăruire în această carte, este pe cale de a dispărea: “Bisericile vechi se ruinează. Comunităţile de azi... preferă să ridice propriile ctitorii, lăsându-le pe cele vechi să moară... Foarte rare sunt intervenţiile de restaurare care salvează cu adevărat monumentul istoric şi podoaba sa: fresca”. Astfel – continuă Doina Petrescu - , monumentala lucrare se instituie şi într-o invitaţie pentru contemporani de a continua, cu aparatul de fotografiat şi caietul de notiţe în mână,  drumurile, făcute acum peste o jumătate de veac, de Olga Greceanu, pe urmele meşterilor zugravi de odinioară, pentru a ne regăsi istoria vie şi “a înţelege de unde venim şi cine suntem”.