TĂCEREA LORNEI

[Cronica a apărut în revista Lumea Credinţei / august 2009]

Numele fraţilor belgieni Jean-Pierre şi Luc Dardenne a devenit binecunoscut de aproape un deceniu iubitorilor cinematografului de artã. Repetatele succese la Cannes începute în 1999, culminate cu câştigarea a douã trofee Palme d’Or, performanţã cu care extrem de putini regizori se pot lãuda, sustinute de triumfurile la alte festivaluri ale lumii, i-au propulsat în topul cineaştilor importanti ai momentului; aproape cã nu existã retrospectivã de film european, din care cuplul belgian sã lipseascã.
Mai mult, deţinerea unui Premiu al juriului ecumenic oferit de festivalul de pe riviera francezã pentru filmul "Le Fils"/"Fiul" (2002), i-a aşezat în atentia cinefililor creştini (mai ales a celor occidentali), pe care cuplul de cineaşti nu îi dezamãgeşte.
Delincvenţa, culpa şi ispãşirea, lupta tenace şi dureroasã cu sine însuşi şi cu societatea pentru smulgerea din mrejele delictului comis initial constituie tema constantã a scenariilor scrise şi regizate de fraţii Dardenne. Forta moralã a personajelor, luptãtori solitari într-un underground social infractional şi corupt, este cea care le distinge, într-un peisaj cinematografic european în care eticul e constant relativizat şi savant psihologizat, iar compromisul moral e tratat aproape programatic cu "toleranţã" şi tacit consimţãmânt.
În pofida prestigiului internaţional, care schimbã adesea personalitãţile artistice, fratii belgieni îşi pãstreazã optiunea pentru stilul auster aproape extrem (narativ, emoţional, imagistic, sonor) şi pentru realismul naturalist de facturã minimalistã, tuşeu devenit aproape mainstream în cinematecile lumii (şi mai ales în cele europene) dupã manifestul Dogma ’95.
Pe aceeaşi directie stilisticã şi în aceeaşi sferã tematicã se dezvoltã şi ultimul lor film, "Le Silence de Lorna" / "Tãcerea Lornei" (2008), o multiproducţie belgiano-germano-franco-italo-britanicã, distinsã cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes şi cu Premiul Lumière pentru cel mai bun film francofon.
Pelicula sondeazã universul imigrantilor din Belgia, în luptã pentru dobândirea, pe cãi ilicite, a statutului civil şi economic de cetãtean de drept al acestei ţãri. Povestea (ca şi în "Fiul", de pildã) mizeazã nu atât pe originalitate, cât dimpotrivã, pe sesizarea unei fenomenologii comunitare maladive cu un anumit grad de generalitate, argumentatã niciodatã retoric, ci tocmai de aerul comun al personajelor şi, în mare mãsurã, de banalitatea reflexelor lor sociale. Ce salveazã, însã, filmul din zona anodinului? Ca de obicei în cazul regizorilor belgieni, firescul simplitãţii gestuale a jocului şi autenticitatea eroilor, mai ales a cuplului de protagonişti (interpreţati de Arta Dobroshi, actriţã proaspãt lansatã şi Jeremie Renier, un fidel al echipei Dardenne, ce a putut fi vãzut în rolul principal din "L’enfant"/"Copilul", ajuns acum la un maxim al expresivitãţii sale actoriceşti).
Povestea din "Tãcerea Lornei" urmãreşte destinul unei imigrante albaneze, Lorna, muncitoare într-o spãlãtorie, care împreunã cu iubitul ei, tot imigrant, şofer pe un camion, doresc sã-şi deschidã un bar – obiectiv pentru care au nevoie de bani şi mai ales de cetãtenia belgianã. Pentru obtinerea acesteia, Lorna intrã într-un joc periculos, cãruia nu-i bãnuieşte dedesupturile: ea acceptã sã se mãrite formal cu un narcoman, Claudy, care primeşte pentru aceasta o sumã mare de bani de la mafiotul Fabio, care intermediazã cãsãtoria. Însã Lorna nu ştie cã astfel îşi semneazã intrarea într-un lant piramidal criminal al cãsãtoriilor aranjate între strãini şi localnici, afacere din care mafia localã doreşte sã câştige din ambele pãrti. De aceea, Claudy trebuie sã disparã, pentru ca Lorna, cetãtean belgian de acum, sã fie mãritatã, la rândul ei, cu un alt imigrant, care îi va plãti bani buni pentru aceasta. Visul perechii de albanezi ar avea toate premisele sã se împlineascã. Dar, înduioşatã de starea tragicã a sotului sãu formal, care se luptã între viatã şi moarte, şi de demnitatea sa, care nu se lasã înfrântã de viciu, Lorna refuzã sã accepte înscenarea sinuciderii lui, impusã de Fabio, cu care intrã într-un joc tensionat al amânãrilor. Claudy iese vindecat din sectia de dezintoxicare, iar Lorna ajunge sã se îndrãgosteascã de el. Fabio, însã, nu acceptã sã-şi vadã planurile zdruncinate şi devine tot mai amenintãtor. La întâlnirea matrimonialã impusã de acesta cu un rus aspirant la cetãtenie belgianã, Lorna declarã public cã este însãrcinatã cu… Claudy. Gestul, de un curaj iresponsabil, o rupe din lantul fatidic al comertului de carne vie, dar o şi transformã în victimã imediatã a mafiei, mai ales cã Lorna refuzã avortul. Folosindu-se de aceleaşi stratageme mafiote, într-un soi de legitimã apãrare, viitoarea mamã reuşeşte sã se salveze.
Toate aceste rãsturnãri de situatie şi momente de tensiune nu au nimic hollywoodian, nimic zgomotos, nimic patetic: toate se consumã într-o extremã austeritate a omului obişnuit cu singurãtatea, nedoritor în nici un fel sã-şi exprime afectele şi lãuntrul. Personajele nu au monologuri interioare, nici umor, nu îşi exprimã neliniştile şi dorintele, nu încearcã în nici un fel sã cucereascã inima spectatorului. Acest "eremitism cinematografic" poate fi pentru multi destul de frustrant: nici o stratagemã de seductie, nici o manipulare, nici o satisfacere a gustului pentru senzatii tari, reverie şi sentimentalism! Publicului, care are senzatia cã asistã la un ciné-verité, un soi de reportaj poliţist filmat cu camera ascunsã, îi rãmâne integral sarcina sã delibereze dacã cuplezã sau nu emoţional cu vreunul din personaje şi sã desprindã singur morala poveştii.
Influenţa fraţilor Dardenne şi a esteticii cinematografice reprezentate de aceştia asupra Noului Val românesc, în special asupra lui Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Radu Jude (ca sã citãm doar trei nume (re)ajunse de curând pe prima paginã a tabloidelor) este incontestabilã.
Fãrã a trãda vreun fior mistic, nãscutã pe un teren cultural profund secularizat, cinematografia lor vãdeşte propensiunea spre investigatia, în cheie eticã, a nişelor sociale marginale – rezultat al întâlnirii unei atitudini influenţate de stângismul politic (opţiune declaratã a cineaştilor) cu activismul social para-eclezial catolic şi protestant. Temele de reflexie propuse de ei - lupta pentru obţinerea "corectitudinii morale", ca mizã umanã supremã, cu preţul renunţãrii la avantaje sociale sau materiale, ori chiar cu preţul vietii - se înscriu în aria de dezbatere a moralei creştine.