Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 30 august 2009

FAŢETELE HARISMEI POLITICE

[Cronică apărută în revista Lumea Credinţei / septembrie 2009]
[Steven Soderberg, Che argentinianul, partea I]

Care este calitatea principală a unui revoluţionar?” “Dragostea! Dragostea de oameni şi pentru întreaga umanitate”. “Pentru a supravieţui aici, pentru a câştiga, trebuie să trăieşti ca şi când ai fi deja mort” – replici pline de pasiune, care nu pot lăsa pe nimeni indiferent, dar care pot însemna aproape orice. Îi aparţin lui Ernesto Guevara şi sunt citate de Steven Soderberg (“Traffic”, “Ocean's Eleven”) în ultimul său film “Che argentinianul”, o aducere pe ecran a anilor de luptă ai celebrului revoluţionar, lansată în România în două părţi (în iulie şi august).

Harismaticului şi controversatului lider politic sud-american, intrat în legendă încă din timpul vieţii, i s-au dedicat filme, cărţi şi o mulţime de cântece; cărţile şi cuvântările sale au devenit, la rândul lor, sursa unor opere cinematografice şi monografice ulterioare. În 2004, pelicula lui Walter Sellers “Jurnal de călătorie” / Diarios de motocicleta reconstituia voiajul iniţiatic în inima Americii Latine, avându-l în centru pe idealistul student la medicină, îndrăgostit de “condiţia umană”; derulată pe fundalul gândirii marxiste, suita de dezechilibre şi decalaje sociale apăsătoare, cu care luau contact eroii filmului, se instituia abil ca “preludiu necesar al revoluţiilor”. Filmul cucerise inimile spectatorilor (mai ales tineri), nu datorită nostalgiei socialismului ştiinţific, ci apanajului romantic în care erau evocaţi anii de studenţie ai viitorului revoluţionar, cât şi acuităţii cu care era surprins, în tot ce are mai fascinant, specificul uman şi natural al continentului învăluit în legendă.

Debordând hotarele istorico-geografice băştinaşe, ieşită din discoteci şi din cultura underground şi ajunsă pe marile ecrane, “fantoma lui Che”, în varianta lui Walter Sellers cucereşte un Oscar şi un premiu Bafta pentru muzică originală şi un premiu pentru regie la Cannes. Este, evident, cea mai simpatizată imagine de revoluţionar marxist din istorie. Şi cea mai puţin susceptibilă ironiilor. Şi cea mai bine apărată de argumente pătrunzătoare şi curajoase, consemnate în tomuri de autor, dintre care destule îşi menţin puterea de fascinaţie (ori explică, cel puţin, un context istoric, greu de înţeles din sud-estul Europei de azi). Şi iată că întrebarea ce plutea pe buzele fiecăruia - De ce un nou Guevara? – îşi află singură răspunsul.

Cineast matur şi ambiţios, excelând în thriller-urile poliţiste cu implicaţii psihologice, interesat de filmul politic mai ales ca producător (vezi “Good Night and Good Luck”, “Syriana”), Steven Soderberg intenţiona de multă vreme să aducă pe ecran anii de luptă ai lui Che Guevara, urmând în acest sens o serioasă documentare, inclusiv asupra percepţiei publice actuale a liderului-simbol. “Am simţit nevoia să-i dedic un film (sau două) lui Che, nu numai pentru că viaţa sa are alură de roman de aventură, ci pentru că sunt fascinat de strategiile care antrenează punerea în aplicare a unei viziuni politice de mare anvengură” – susţine cineastul.

Într-adevăr, din filmele celor doi regizori, imaginea lui Che se apropie mai degrabă de cea a unui “haiduc al dreptăţii”, decât de a unui lider comunist de tip sovietic, asiatic sau est-european. (De altfel, în discursurile sale, Che ataca deschis nu doar imperialismul american, ci şi pe cel sovietic, distanţându-se în mod repetat de comunism; pe de altă parte, tabloul socio-politic al Americii de Sud de la mijlocul secolului XX aminteşte mai mult de situaţia balcanică din prima jumătate a secolul al XIX-lea, decât de schimbările de tip supranaţional, impuse de revoluţiile bolşevice din Asia şi Europa în sec. XX).

Desigur, istoria obiectivă nu se rescrie în studiourile cinematografice; filmul poate, însă, surprinde spiritul unui personaj, unei epoci, poate reconstitui un simbol. Şi atât filmul lui Sellers, cât mai ales cel al lui Soderberg (cel puţin prima sa parte) reuşesc să o facă, cu o naturaleţe şi putere de convingere nemaiîntâlnite în nici unul din nenumăratele filme despre “eroismul revoluţionar”, fabricate în URSS şi în restul lagărului estic. Acestea din urmă, chiar când evită limbajul de lemn, nu pot argumenta (pentru că nu au de unde) susţinerea populară a eroului glorificat, care era, oricât ar fi vrut filmul să camufleze aceasta, susţinut de grupuri interesate, însă rupt de popor, cu care comunica doar printr-o suită lungă de lanţuri administrative. Or, tocmai această empatie dintre erou şi mulţimile concentrice din jurul său (grupurile apropiate de colaboratori şi cele largi, anonime, de adulatori), care face din el un real conducător, este, sociologic vorbind, dar şi regizoral, uimitoare şi unică în cinema. În genere, istoria o cunoaşte extrem de rar, iar în gândirea politică occidentală ea a ajuns o vorbă uzată. Antropologul rus Lev Gumilev a numit-o “pasionaritate”.

Soderberg i-a găsit confirmarea în cultura pop a Americii Latine şi a reuşit să o transpună pe ecran. Protagonistul său, întruchipat de Benicio del Toro, are sobrietate şi forţă, dar măreţia nu îi este construită prin menţinerea sa în centrul ecranului ori prin discursuri şi fapte grandiloncvente. Regia se concentrează pe observarea relaţiilor emoţionale dintre anturajul de colaboratori apropiaţi ai lui Che, o suită de luptători cvasi-anonimi, dar foarte bine conturaţi, şi acesta. Graţie unui casting bine studiat, convergenţa aspiraţiilor sociale (mărturisite sau nu) ale liderului şi mulţimilor, chestiune extrem de subtilă de “cuantică mentală”, este surprinsă, neaşteptat, pe peliculă. Regia împleteşte abil firul narativ al consolidării şi mişcărilor tactice militare ale forţelor de gherilă din Cuba, cu reconstituirea de tip documentar a unei vizite triumfale a El Comandante în Statele Unite şi o alocuţiune a sa la ONU, aclamată de delegaţi şi de presă. Veridică istoric sau nu, ceea ce uimeşte este naturaleţea, spontaneitatea şi egalitatea cu sine însuşi (creştinii zic “inimă curată”) a protagonistului în toate aceste situaţii. Că după capturarea şi asasinarea sa în Bolivia, călugăriţele catolice îl vor asemăna cu Iisus, ţine deja de psihologia legendei.

Orice ecranizare autohtonă a unor lideri-simbol, exponenţi, la un anumit moment istoric, ai aspiraţiilor noastre naţionale (căci filmul patriotard românesc de dinainte de ‘89 a alterat complet această noţiune), ar trebui să ţină seama de demonstraţia de adevăr uman (nu neapărat şi politic) a lui Soderberg.

2 comentarii:

Donkeypapuas spunea...

De fapt nu a fost nici capturat, nici asasinat (cuvintele astea dau bine în propagandă) A murit în timpul unei ambuscade care i s-a întins.

Elena Dulgheru spunea...

Multumesc pentru observatie. Eu am citit, insă, chiar depoziţiile celui căruia i s-a încredinţat asasinarea lui, care descrie scena cu amănunte, inclusiv schimbul de replici dintre cele două personaje. Literatura memorialistică din jurul său este foarte vastă şi plină de mărturii oculare, deci mitizările apar... la alt nivel. Desigur, nu sunt specialist în istoria Americii Latine şi a revoluţiilor, deci nu am calitatea să polemizez pe acest subiect.