[Publicat în revista Sinapsa, nr. 1/2008]
“China, alergând disperat după o societate materialistă, pierde ceva fundamental din sufletul şi identitatea sa” (Wang Quan An, regizor al filmului “Nunta lui Tuya”)
“Cea de-a şasea generaţie” de regizori chinezi, cum o numesc istoricii filmului, continuă să se impună în peisajul festivalier internaţional. Pe la începutul deceniului curent, Wang Xiaohuai cucerea mapamondul cinematografic cu Bicicletele din Shanghai / Shanghai Bicycles şi Visuri de Shanghai / Shanghai Dreams, două ample fresce sociale ce urmăreau în filigranul vieţii de familie efectele politicii demografice rigide în gestionarea migraţiei forţei de muncă din provinciile paupere în metropolele suprapopulate ale Chinei. Atenţia deosebită în investigarea concretitudinii vieţii şi a zugrăvirii unor personaje credibile, complexe şi autentice, urmărite de-a lungul unor trasee de viaţă epopeice, aminteau de cele mai bune momente ale Neorealismului italian şi spulberau, încă o dată, “mitul” inaccesibilităţii cinematografiilor exotice. În 2006, monumentala frescă socială Natură moartă, o suită de poveşti ale dezrădăcinării, despărţirilor şi regăsirilor pe malul Fluviului Galben /Yangtze, prilejuite de construirea celui mai mare baraj din lume (proiect gigantic început de Mao Tzedun şi reluat în anii 90), semnată de Jia Zhang-Ke, unul din cei mai influenţi cineaşti chinezi contemporani, cucerea Leul de Aur la Veneţia. În 2007, colegul de generaţie al lui Zhang-Ke, Wang Quan An primea la Berlin Ursul de Aur pentru drama socială Nunta lui Tuya.
Toţi aceşti realizatori, ca şi alţi cineaşti independenţi (majoritatea, formaţi la Academia de film din Pekin), ce se disting în mod declarat de mainstream-ul materialist al cinematografului chinez, reflectă aceeaşi preocupare de a surprinde schimbările rapide şi adesea violente din societatea Chinei contemporane, al cărei avânt industrial haotic şi distructiv – aşa cum apreciază Wang Quan An - duce la mutaţii de amploare (demografice, etnice, ecologice, de mentalităţi), imprevizibile, dramatice şi ireversibile. Evitarea ideologizării şi a generalizărilor agitatorice (cal de bătaie mult abuzat pentru mai sus invocatul Neorealism) - posibil, impusă de o politică culturală încă supravegheată - devine un atu inteligent împotriva “prăfuirii” rapide şi a căderii în derizoriu, inerente oricărei ancorări a artisticului în politic.
Iată cum un grup de artişti-intelectuali de excepţie luptă să recupereze şi să prezerve, măcar pe peliculă, un trecut şi o bogăţie de tradiţii pe cale de dispariţie. Schimbând proporţiile, oare nu acelaşi lucru făceau în Europa, la început de secol al maşinismului, providenţialii Fraţi Grimm, Ispirescu, Andersen..., transcriind pe hârtie un tezaur al culturii orale, pe cale de a dispare sub tăvălugul maşinii cu aburi a progresismului?
Dar să ne apropiem de filmul lui Wang Quan An, realizat după povestirea prolificului scenarist Lu Wei (Adio, concubina mea – Palme d’Or la Cannes, 1993; A trăi! – Marele premiu al juriului, Cannes, 1994) şi de lumea păstoriţei mongole, magistral interpretate de Yu An, actriţa favorită a lui Wang Quan An şi singurul actor profesionist din peliculă. Povestind în cheie tragi-comică istoria unei familii de păstori nomazi din Mongolia Interioară, amplu platou montan din componenţa statului chinez, Nunta lui Tuya evocă o civilizaţie ameninţată cu dispariţia. “Mama mea s-a născut în Mongolia Interioară, aproape de locul unde am făcut acest film. De aceea iubesc foarte mult mongolii, viaţa şi muzica lor. Atunci când am aflat că expansiunile industriale au secat păşunile şi că autorităţile locale obligă ciobanii să-şi părăsească pământul natal pentru a lăsa loc exploatărilor de resurse descoperite în zonă, am hotărât să fac un film care să lase o urmă despre acest mod de viaţă, înainte ca el să dispară în întregime” – declară Wang Quan An, al cărui credo artistic şi patriotic, de consacrare totală “pentru a descrie viaţa poporului chinez cu ajutorul filmelor”, a fost pe deplin răsplătit.
Şi pentru că nu ştim câte şanse sunt ca Independenţa Film, distribuitorul oficial al peliculei în România să reuşească să menţină filmul pe ecrane (aici intră în joc aspectele economice ale industriei cinematografice), vom purcede la o redatare pe larg a subiectului, în detrimentul unei hermeneutici amănunţite, pe care o lăsăm pe seama cititorului.
O femeie îmbrobodită într-o basma maronie de bumbac grosier, cum poartă şi ţărăncile de pe la noi, cu cizme înalte de cauciuc şi pantaloni bărbăteşti, tronând între cocoaşele miţoase ale unei cămile de culoarea focului. O turmă de câteva sute de mioare foieşte în jurul ei, lăsând să se întrevadă doar stepa spălăcită şi orizontul, încrustat de stâncile aspre ale munţilor prea îndepărtaţi. După ce traversează şoseaua subţire ce taie deşertul, masa compactă de oi lasă la iveală trupul fără cunoştinţă al unui bărbat căzut de pe o motocicletă rablagită. Tuya îl aşază între cocoaşele generoase ale patrupedului şi îl duce acasă. Între copertinele de pătură ale cortului-casă, resuscitarea bărbatului beat se transformă aproape într-o scenă de amor: “Nu mă părăsi!” bălmăjeşte inconştient Senge, sub privirile soţului Tuyei şi ale copiilor lor. Senge e un ţăran scăpătat, ce trăieşte din transportul de materiale pe care îl face cu rudimentarele sale vehicule; soţ încornorat şi ghinionist în afaceri, îşi îneacă amarul în băutură, în timp ce nevasta (personaj ce nu apare în film) îi pretinde tot mai mulţi bani. “Bărbatul îi câştigă, femeia îi cheltuie” repetă Senge filozofic un refren ce i-a adus doar nenoroc. Dar refrenul acesta nu i se potriveşte defel Tuyei, a cărei gospodărie, un cort şi o magazie de beton, e îngrijită doar de femeie; zilnic, însoţită de un măgăruş şi de fiul mai mare, parcurge 15 kilometri până la singura sursă de apă. Bater, soţul femeii are grijă cum poate de cei doi copii mici şi de treburile casnice: încercarea de a săpa o fântână în solul stâncos l-a paralizat de picioare. Dar cu toată bărbăţia ei, Tuya nu rezistă multă vreme vitregiei muncii de păstor: un examen radiologic îi prevede aceeaşi soartă cu a lui Bater, în caz că nu-şi va cruţa sănătatea. Singura rudă, cumnata sa, o ţărancă ce creşte singură şase copii – extraordinar personaj episodic - şi îşi amorţeşte crizele de discopatie cu alcool (“Nu ştiu cum aş rezista dacă n-aş bea”), o sfătuieşte să-l lase pe Bater în grija ei (“Unde-s şase guri, mănâncă şi a şaptea!”) şi să-şi caute un soţ în stare s-o întreţină. Dar Tuya îl iubeşte pe Bater... iar Bater doreşte să moară în pustie.
După un timp de chibzuinţă, Tuya găseşte soluţia: va divorţa cu acte, dar îl va păstra pe Bater în casa sa spre îngrijire şi îşi va căuta un soţ care să-i întreţină familia, în componenţa actuală. (Mongolii, se ştie, sunt monogami, iar morala Republicii Populare Chineze nu acceptă poligamia.) Primarul regiunii, care oficiază divorţul, dă sfoară în ţară despre ciudata ofertă. Tuya e încă tânără. Ca din pământ, în stepa unde nu vedeai ţipenie de om încep să răsară peţitorii. Vechile tradiţii ale intermedierii protocolare, negocierii şi contractării revin în actualitate (doar termenii contractului sunt puţin schimbaţi), dar vom descoperi că dintotdeauna ele au avut de înfruntat mitul marii iubiri... Trei păstori călări, parcă descinşi de pe vremea lui Gingiz-Han, trei inşi soioşi pe motociclete şi, în sfârşit, un petrolist cu maşină şi ochelari fumurii tulbură praful şoselei. Tuya gătită oferă adălmaşe, pune condiţii, ezită, cumpăneşte, refuză... Petrolistul, fost coleg de şcoală îndrăgostit din tinereţe de Tuya, pare partida potrivită; o izbucnire de sentimentalism a globe-trotter-ului întors în “patria iubită” îl convinge chiar şi pe Bater, al cărui cuvânt e hotărâtor pentru Tuya. Târgul e aproape încheiat, Bater e internat la un azil de lux, copiii vor merge la şcolile cele mai bune... Cea mai tristă noapte din viaţa lui Bater, înecată în alcool şi sfârşită cu tentativa de sinucidere a acestuia sub ochii nepăsători ai logodnicului bogat şi cu salvarea sa de către Senge, tocmai părăsit de soţie, va hotărî destinul familiei.
Ajunsă împreună cu copiii la soţul sinucigaş, Tuya îi “administrează” acestuia o pasională pledoarie pentru viaţă, cum nu prea întâlnim în cinematograful european sau american: “Crezi că e atât de simplu să mori? Asta-i soluţia? Uite, înghit acum toate medicamentele astea şi le dau şi copiilor! Crezi că mi-e frică de moarte?! Pentru cine crezi că fac toate astea?!”.
Chestiunea nu este a târgului ca târg, a trădării, a căutării fericirii de unul singur, ci a unei adaptări familiale (de gintă) necanonice, pragmatice, dar cât mai demne în faţa unor circumstanţe de viaţă devenite necanonice. Doar un ţăran trecut prin aceleaşi greutăţi poate înţelege şi trata cu respect problema Tuyei. Acesta este Senge, care începe timid demersurile herculeene pentru câştigarea inimii Tuyei. Mijlocul este, şi el, necanonic şi romantic defel: săparea unei fântâni în solul de piatră din faţa casei acesteia. Primul care înţelege acest tip de curte, lipsit de orice ocheadă, este chiar Bater. Tenace şi imun la exploziile de dinamită, Senge (care până mai ieri era recuperat de sub care cu fân răsturnate datorită şofatului neglijent) ajunge, în sfârşit, în cortul de nuntă. Prelungile triluri de grup cântă infinitatea stepei mongole. După câteva păhărele, mirele e luat la bătaie de Bater, care renunţă la postura “sfinţeniei”. Retrasă, Tuya-mireasă plânge pentru întâia dată, iar copiii se bat, neştiind să-şi numere taţii...
De departe, veghează înţeleptele rânduieli poligamice ale epocii Patriarhilor (legiuite apoi şi altor religii), “triunghiul conjugal sacru” (cât de acceptabilă e pentru noi această formulă?) din “Mahabharata” şi cel tragic-profan din mult mai cunoscutul (pentru contemporani) “Jules şi Jim” al lui Truffaut.
Realizatorii preiau cu inteligenţă din lirismul şi dinamica emoţională a lui Kusturica (de pildă, în scena beţiei celor doi soţi abandonaţi şi a sinuciderii lui Bater, străjuită în noapte de un cal alb priponit la fereastra azilului şi proiectată peste cai alergând în stepa mongolă pe ecranul televizorului, rezemând ceafa ameţită de alcool a lui Senge), se inspiră vag din extravaganţele minimaliste ale lui Aki Kaurismäki (secvenţa cortegiului peţitorilor aminteşte de trăsnitul “Leningrad Cowboys Go America”) şi absorb creator duioşia şi filozofia de viaţă a lui Nikita Mihalkov din “Urga. Teritoriul iubirii”, cel mai celebru omagiu cinematografic adus Mongoliei şi tradiţiei pastorale.
Este uimitoare prestaţia însufleţită a actorilor (cu toţii neprofesionişti, mai puţin interpreta rolului principal), ce dau viaţă unor personaje complexe, cu profiluri nuanţate, foarte autentice. Fotografia, semnată de Lutz Reitemeier, ce surprinde splendoarea fascinantă a platoului mongol şi diafania specifică a aerului asiatic, îşi aduce şi ea contribuţia în trasarea conturului unic al acestei capodopere a cinematografului chinez.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu