O CĂLĂTORIE RATATĂ

["Călătoria lui Gruber", r. Radu Gabrea. Articol apărut în Lumea Credinţei / octombrie 2009]

Ultimul film în regia lui Radu Gabrea, “Călătoria lui Gruber” a ajuns, în sfârşit, şi în România, după mai bine de un an de peregrinări pe la festivaluri internaţionale (plimbarea pe la cine-forumuri înainte de premiera oficială, iar distincţiile obţinute, cu atât mai mult, cresc valoarea comercială a filmului, cu care acesta va fi vândut televiziunilor şi reţelei de cinematografe); filmul lui Gabrea, însă, nu s-a întors cu vreun premiu. Fiecare nou succes – căci şi selecţia într-un festival, oricât de obscur, nu e de ici de colo – era, fireşte, aclamat de presa din ţară, ca orice succes al unui film… românesc. Mare a fost surpriza criticilor, când au constat că filmul realizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Societăţii Române de Televiziune, cu o echipă tehnico-artistică aproape exclusiv românească este, potrivit caietului de presă, o coproducţie… maghiaro-germană! Evident, problema nu este a stabili “caracterului etnic” al produsului cinematografic (aproape prin definiţie, multinaţional) în funcţie de investitorul majoritar, ci aceea a onestităţii profesionale.
Dar să lăsăm disputele manageriale în seama producătorilor români (menţionaţi, până la urmă, ca simpli “sprijinitori” pe ultima filă a caietului de presă, la sfârşitul genericului, după catering, rubrica de mulţumiri către CFR, primării ş.a. şi să trecem la aspectele cinematografice propriu-zise.

Filmul este centrat pe un subiect dureros şi controversat: pogromul din iunie 1941 de la Iaşi. Perspectiva istorică de la care porneşte scenariul (scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu) este aceea a romanului autobiografic “Kaputt” (1944) al lui Curzio Malaparte, jurnalist şi scriitor italian la fel de controversat: fervent ideolog al fascismului, conducător de ziare centrale în regimul mussolinian, ulterior adulator al comunismului, impus ca autor a câteva cărţi. Iată cum îl caracterizează Eugen Uricaru, traducătorul romanului său “Kaputt”, apărut la Editura Nemira: “Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. […] Cei ce-l citesc prin grilă [istorică – n.n.] îl acuză de neadevăr, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său”. Aşadar, oferta lui Malaparte nu stă atât în veridicitatea documentaristică, ci în percutanţa stilistică, în racursiul din care decupează faptele Celui de-al doilea război mondial (“cruzime, ferocitate, cinism ieşit din comun”, cf. prezentării Editurii). Probabil acestea l-au şi atras pe regizor în alegerea romanului, ca punct de plecare pentru “Călătoria lui Gruber”, însă tot Malaparte a fost şi piatra sa de poticneală: dacă romanul impune prin stil, tocmai stilul şi viziunea personală îi lipsesc ultimului film al lui Radu Gabrea – cineast talentat, autor a câteva opere de autor remarcabile (“Prea mic pentru un război atât de mare”, “Dincolo de nisipuri”, “Un bărbat ca Eva”…). Filmul şchioapătă din lipsa opţiunii pentru un gen: caietul de prezentare îl defineşte, tragicomic, drept “tragicomedie”, dar filmului îi lipseşte densitatea emoţională a celor două genuri.

Scenariul urmăreşte traseul jurnalistului italian Malaparte, sosit la Iaşi ca reporter de război, dar obligat, din pricina unei alergii rebele, să caute un medic alergolog evreu (Josef Gruber), dispărut în urma pogromului din 27 iunie. Întreaga linie narativă se dezvoltă în jurul acestei căutări, a luptei jurnalistului cu aparatul birocratic militar şi civil, întru descoperirea, pas cu pas, a realităţii deportărilor şi pogromului.
Pendulând între problematica psihologică propusă de scenariu şi cadrul istoric demascator din subtext (şi din contextul istoric), regizorul nu reuşeşte să rezolve în mod credibil nici unul din cele două planuri. Rezultatul este un film tern sub toate aspectele.
Preocupat excesiv de zugrăvirea frescei istorice (într-un film care nu e frescă istorică), pedalând apăsat şi tezist pe “devoalarea” culpabilităţii exclusive a armatei şi administraţiei române, într-o cazuistică istorică, de fapt, mult mai complexă şi nelineară, regizorul reuşeşte doar să creeze momente scenice redundante şi situaţii mahiheiste, care nu cresc deloc emoţia, ci dimpotrivă. Asta, în timp ce în echipa actoricească (potrivit reţetei filmului istoric de comandă socialist), fiecare se descurcă cum poate. Astfel, pe lângă câteva prestaţii strălucite (Claudiu Bleonţ, Marcel Iureş, Răzvan Vasilescu), tocmai protagonistul filmului (interpretat de Florin Piersic jr., personalitate artistică polivalentă şi un actor promiţător) este lăsat, încă de la nivelul scenariului, în voia sorţii: singurul atribut sesizabil al jurnalistului de război ambiţios, excesiv, gata în a se hărţui cu monştrii politicii mondiale, este, în film, alergia!! Personajul este rezolvat – cum însuşi actorul mărturiseşte – cu câteva picături de eumentol, unguent responsabil de lăcrimarea ochilor, iar camera fixează în gros-plan nasuri şi pleoape umflate, pe fundalul unor acţiuni militare şi civile reprobabile…

Iar dacă vorbim de acţiuni reprobabile (istorice, regizorale…), nu putem trece cu vederea nici tratarea aplatizată, tendenţioasă a armatei române (o adunătură de mojici puturoşi şi xenofobi), contrapusă pedant cu armata aliată germană, prezentată ca în manualele de bună purtare. Asta, într-o vreme când idealul militar românesc, format sub auspiciile regalităţii (vezi “Capul de zimbru” de Vasile Voiculescu ş.a.), nu fusese alterat de comunism. Când la vizionarea de presă filmul a fost acuzat, pe bună dreptate, de tendenţiozitate istorică, scenaristul Răzvan Rădulescu a replicat, fantasmagoric-revelatoriu, că filmul “nu este despre români, nemţi, evrei şi ţigani, ci despre… cecitatea [adică orbirea – n.n.] artistului”!! A cărui artist, ne întrebăm noi, când nici unul dintre personajele propuse de scenariu (de la prefecţi, catane şi ofiţeri, la medici, hotelieri, jurnalişti de război), aşa cum apar pe ecran, nu are nimic de-a face cu muzele?! Şi totuşi, cecitatea (a cui?) e, în film, la ea acasă!