Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 29 mai 2010

FLORIN CARAGIU SAU RUGURILE TRECERII [POEZIA CREŞTINĂ AZI - III]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 mai 2010

Poezia practicată de tânărul matematician şi teolog debutat în 2008 la Editura Vinea cu volumul “Catacombe. Aici totul e viu”, premiat pentru debut de aceeaşi casă editorială, cu greu se poate înscrie în sintagma uzuală de “poezie creştină”. Nu este o poezie doxologică, nici o meditaţie programatică asupra istoriei sacre ori o punere în vers declarativă a relaţiei exclusiviste a sinelui cu Dumnezeu.

Într-un demers pe care-l apreciază ca fiind, în primul rând, unul al firescului, al generozităţii interioare şi al libertăţii lăuntrice (dar nu sunt acestea mobiluri generale ale creaţiei lirice?), Florin Caragiu construieşte o poezie în care încearcă să îmbrăţişeze, exhaustiv şi oarecum egalizator, toate stările fiinţei şi toate relaţionările cu celelalte obiecte şi fiinţe, întâlnite în trecere în lumile Sacrului şi Profanului. De aici, relaţia intrinsecă a liricii lui Florin Caragiu cu vârsta postmodernă a literaturii, cu care coabitează mult mai amiabil decât poeţii afierosiţi declarat Creştinismului şi Cuvântului sacru. Fără a fi în mod literal mistică sau religioasă, creaţia sa lirică este, în primul rând, poezie. Viguroasă şi sigură pe sine, ea înglobează religiosul într-un dat funciarmente subiectiv al experienţei personale prin excelenţă autoreferenţiale, dezvoltate în lungi suite cvasi-incantatorii de autoscopii, până la ciclicitate. “Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ văzând înălţările şi căderile viitoare.// Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,// când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil,/ iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară.// Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii asprimea vinului,// El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină”.

Biologicul, fiziologicul şi evenimentul minor cotidian se întâlnesc, pe picior de egalitate, cu fragmente de epifanii şi scurte ecouri din memoria Sacră – toate, cadrate din racursiuri neaşteptate şi voit fragmentate, sărăcite de semantica lor imediată, pentru a fi înglobate într-un semn mai general, al experienţelor ego-ului. Ceea ce pentru unii echivalează cu ratarea sensului sacru, sens atins întotdeauna cu o anumită eleganţă a frugalităţii intelectuale, dar niciodată exploatat în adâncime, de-a lungul unui întreg poem, este pentru autor scop în sine: “lumea e o faţă de masă/ cu fiecare înghiţitură vedem altfel/ fără să ştim cât durăm”, căci “nu rămâne decât o secundă să oprim căderea de ape/ dar n-o putem face decât apucând lumea de toarte/ şi răsturnând-o aşa fierbinte/ în inima primului om care vine să ceară milă/ ne vom iubi mai mult şi mai plini de ciulini/ pe drumul de întoarcere”.

Poemul avansează prin negaţii succesive ale sensurilor surprinse frugal şi stărilor parţiale, instituind o permanentă stare de mişcare aproape browniană, nesigură axiologic, care este, se pare, însăşi raţiunea de a fi a poemului: “câtă prefacere, atâta fiinţă” – postulează autorul, simţindu-şi însă, ineluctabilă, şi propria anulare: “bătrâna de la azil îmi vorbeşte despre părăsire: /povestea-i pulsează ca o inimă resuscitată. /trupul rămâne întreg după ruperi, /însă nu mai e localizabil”.

Un rol important în lirica lui Florin Caragiu, exploatat mai ales în cel de-a doilea volum al său, “Sentic” (Editura Vinea, 2009) îl au suferinţa şi boala în dimensiunea lor fizică. Neîncadrate de tonuri larmoaiante, dar nici de voluptăţile decadenţei, ele ar avea darul, ca în “Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, să deschidă un ochi interior mai înalt, însă, nesigur de elevaţia câştigată, poetul se întreabă mereu dacă patologia fizică nu poartă cu sine, in nucce, şi disoluţia spiritului – direcţie întru care, până la un anumit punct, se angajează: “oricât de absurd ar părea, /mulţi aşteaptă de la tine/ un soi de mântuire.// chipul trădează felul în care durerea/ te ţine lipit de corpul lor – semn că eşti donator universal.// poţi încerca să demonstrezi contrariul, /degeaba, /pentru că însuşi iadul tău/ visează asta/ şi ia forma crucii/ care ţi-a făcut loc/ să te poţi dezbrăca de mama ta.// din ce în ce mai mulţi oameni/ vor să-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzii”.

Durerea nu ucide, ci se rafinează într-o dantelărie de observaţii dăltuite în filigran, ricoşate intelectual pe planuri neaşteptate ale fiinţării, ceea ce duce la transmutaţii existenţiale de factură incertă, pe care poetul le primeşte cu braţele deschise, fără a le cerceta, cu voluptatea programatică (şi oarecum juvenilă) a explorării stărilor necunoscute, dar şi cu o anumită amărăciune a ne-realizării lăuntrice aşteptate.

Negativismul destructurării şi factura de notare a realităţii îl fac pe poet să găsească multiple filiaţii cu poezia contemporană de ultimă oră şi generaţie, pe care o domină, însă, prin siguranţa formală şi o anumită arhitectonică, să-i zicem “cubistă”, a discursului – pe cât de fractalic (şi aparent fracturat), pe atât de monolitic, căci matricea generatoare a figurilor fractalice, oricât de complexe, e una singură. “ai aşezat vasele şi ai cerut să te vindeci,/ dar soarele asfinţit roade lăuntrul/ în care îţi ascunzi ştiinţa. plânsul tău nu e răzvrătire./ oasele îţi sunt numărate înainte de a înghiţi poemul.// vezi corpuri ieşite din suflet ca din canale/ şi nu distingi distanţa până la maşina ce-aruncă/ jumătate de băltoacă peste costumul nou […]// mă tragi spre o pată de lumină,/ dar moartea atârnă afară din trup/ şi cu un zgomot surd face să tremure/ sacoşele celor ce se întorc de la piaţă”.

Un loc important în simfoniile de cuvinte ale lui Florin Caragiu îl ocupă dragostea. Tablou evanescent, croit din scurte epifanii şi imagini inocente, inedite şi luminoase, întrerupte de fatum-ul încurcării limbilor, relaţia dintre iubiţi este permanent minată de conştiinţa rupturii, care nu se instituie în prilej de dramatizări, ci este acceptată, ca înscrisă genetic în firea lucrurilor. “într-o zi pe ecranul televizorului/ ai zugrăvit o floare aurie şi de atunci/ nu l-am mai deschis// uneori dormim în camere diferite/ învăţăm să trecem prin zid/ dimineaţa mâinile îţi sunt pline de abur/ de parcă abia ai ieşit din mine/ cu cerul pe jumătate în mâlul albastru// se întâmplă să ne plimbăm/ până când tăcerea ne azvârle afară din noi/ şi tragem minunile prinse de glezne în camera noastră// până ce aerul capătă consistenţa lichidului amniotic/ şi între noi nu mai sunt spaţii în care cuvintele/ să se lase rostite ori îngropate/ ca nişte aripi prea grele/ pentru căderea în Dumnezeu”.

Singulară în peisajul liricii creştine prin aderenţa necondiţionată la imediat, singulară, graţie elevaţiei şi relativ densei referenţialităţi religioase, şi în acela al liricii postmoderne, poezia lui Florin Caragiu poate fi descrisă ca un tablou gestualist multistratificat (revendicat din expresionismul abstract informal) din planuri ontice foarte diferite şi chiar extreme, în care retorica gestului descriptiv este la fel de importantă ca şi rezultatul investigaţiei. Esenţialmente mercurială, ea transformă cuvântul în coregrafie, într-o alchimie ce nu este a cuvintelor ori imaginilor în sine, ci a dinamicii succederii lor, a migrării lor spre Cuvânt.

2 comentarii:

Prenav spunea...

M-ar fi bucurat sa postati o poezie a autorului, din volumul prezentat.

ELENA DULGHERU spunea...

Poeziile, cu care am ilustrat abundent recenzia, aparţin celor două volume publicate ale autorului. Doar pentru a evita pedanteria am omis specificarea canonică a volumului şi a numărului paginii.