Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 1 februarie 2015

UN POET SE NAŞTE ODATĂ CU FACEREA LUMII (ÎNTOARCEREA POETULUI)

Postfața autoarei la volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme” (Arca Învierii, 2011), publicată în Revista Tabor, nr. 1 / ianuarie 2015.
 
Onisim Colta, Cartea Facerii, acril pe pânză, 2009

Un poet se naşte odată cu Facerea Lumii. Anticii o ştiau, o simţeau menestrelii, o intuieşte orice artist când, sondându-şi universul de fantasme creatoare pentru a-i căuta rădăcina, se trezeşte parcurgând în zbor invers etajele ceţoase ale mitosferelor, până la a atinge polii incerţi ai originii lumii... Un poet retrăieşte istoria lumii. Dincolo de zodii şi de destine, luptând să se refuze el însuşi destinului, într-un joc periculos cu viaţa şi moartea, pentru a zăbovi în preajma unui cântec de dincolo de zori, a potrivi acordurile unei viori cântătoare ori a inventa chiar un nou instrument muzical. Într-o singurătate anahoretică, vizitată de Muze, fecundată de haruri şi ameninţată constant de amăgiri, Ursitoare nefaste, răstălmăciri şi taifunuri…
Un poet coboară în lume pentru a risipi firide ale cântecului, pentru a asculta şi tăcea ori pentru a-şi împleti vocea cu cântecele şi cu faptele oamenilor. Ori…
De la Homer la Hafez, la Rustaveli şi Sayat Nova, până la Blaga şi Ioan Alexandru, vocaţia orfică a poeziei se păstrează, strălucitoare ori deghizată în zdrenţele veacului, până azi… În stare pură, ori coabitând, cel mai adesea, cu ritmurile şi perspectivele imediatului, până a se lăsa înăbuşită de acestea. Cu tainică bucurie descoperi uneori că specia este vie, aşa cum, în momentele crâncene ale istoriei te miri că nu au murit cu totul eroii. Îţi trebuie dragoste, răbdare şi optimism să-i descoperi. Dar şi nevoinţa de a încerca să li te asemeni, măcar cu gândul, pentru a-i putea desluşi, pentru a nu-i rata.
Un poet moare când… ne-a spus-o Nichita Stănescu: “întotdeauna, înainte de a deznădăjdui”. Şi aşa am învăţat de la Nichita cum NU SE MOARE. Dar soluţia nu se afla la Nichita, ci la Dumnezeu. Gem secolele XIX şi XX de cântecele de lebădă ale poeţilor deznădejdii, zboruri frânte în plin avânt de pietrele invidiei confraţilor, ori eşuate în picaj de dezechilibrul unei aripi de geniu, neîngemănate cu aripa Îngerului. Solilocvii cu faţa la perete, zboruri ale disperării, ori ale pactelor faustice de toate culorile, ele exaltă, dar nu încălzesc, fascinează, dar nu dau viaţă, sfredelesc zenitul, dar nu ştiu să legene o durere, sfidează Cerul, dar se înfricoşează în faţa unui destin de călugăr.
În marginea unei mănăstiri, de pe malul opus rătăcirilor, călugărul trebuie să dea mâna poetului. Asceza, umilinţa, reaşezarea valorilor pot readuce geniul în matca originară divină, spre a-l dezlega din deraierile teoriilor Romantismului sau din misticile egolatre ale Avangărzii. Doctrina “omului de geniu”, a Übermänsch-ului a făcut mai mult rău artiştilor în istorie decât toate beţiile unui Villon ori petrecerile de la curtea elizabethană.

Pietrele tombale ale poeţilor… Marile căderi şi înfrângeri… Tăcerea poeţilor… Rostogolirea poeţilor de bunăvoie pe asfalt şi mai jos de asfalt, în cârduri obediente şi monotone, aplaudate de critici… Şi falimentul poeziei din jurul nostru, care nu reuşeşte să mai ofere nimic, decât tigve rânjite, pe care le poate desena un ştrengar de 8 ani, ori aceleaşi felii de asfalt, rumegate şi regurgitate mereu şi mereu, zdrăngănite bâlbîit pe aceeaşi placă avangardistă… Şi librăriile refuză să mai vândă cărţi de poezie: “Sunt nevandabile, îmi spune librara de la Eminescu, uitaţi-vă şi dvs. ce poa’ să scrie ăsta!”… Şi librarii au întru totul dreptate. Poeţii s-au retras în grupări argotic-tribale care nu se cunosc între ele, pe bloguri sau în reviste literare cu tiraj de buzunar, citite cel mult de ei înşişi… Poeţilor le e jenă la gândul că verbul lor ar putea să anime, ca odinioară, cetatea. Şi nici nu le trece prin minte că ar putea îmblânzi cu cuvântul, asemenea Şeherezadei sau lui Orfeu, o gură de balaur sau ochiul vorace al unui tiran. Ba dimpotrivă, le-au căzut de mult pradă acestora, s-au lăsat fără împotrivire înghiţiţi, preluându-le limba obedienţi şi ferice. Se înşeală cine crede că ei luptă împotriva establishment-ului. Ei au devenit de multă vreme establishment-ul însuşi. Pentru cine trăiesc poeţii?…
Tăcerea poeţilor… Inflaţia nemaivăzută a cuvântului, ruperea stihului de Stihie, într-o teribilă avortare a Sensului… Tiranizaţi de structuralism şi teorii semiotice, poeţii transformă docil Cuvântul în cod repetabil, în semnal, în indiciu, într-o convenţie, de care nu are nimeni nevoie. Îi plânge cineva pe poeţii care nu au nevoie de nimeni şi de care nimeni nu mai are nevoie?

Şi călugărul dă mâna poetului, arătându-i strălucirea reală a lucrurilor şi fiinţelor supuse rigorilor spiritului, de care acesta s-a dezis. Redându-i astfel şi cheile Spiritului. Din ţara roşcovelor, pe scara anevoioasă şi neexersată a ascezei trupului, faptei şi cuvântului, a ascezei propriei glorii, poetul se poate întoarce acasă, stăpân de-acum al timpului istoric şi al stilurilor, de vreme ce L-a acceptat stăpân pe Dumnezeu. Foarte rar bătută este această cale. Un Daniel Turcea, un Daniil Sandu Tudor, dar şi Eminescu cel de dintotdeauna ne-o indică, cu arătătorul de foc al celor răstigniţi şi înviaţi – Cetate de lumină a ritmurilor şi slovelor sacre, Cer al cuvintelor Vieţii, pe care prea puţini se-nvrednicesc să le audă şi grăiască.

Căderea şi ridicarea poetului… Transfigurarea fiinţei cântătoare, prin tăcere, ascultare şi asceză, în fiinţa dorită de Dumnezeu. Metanoia talanţilor, din arvune ale capriciului şi gloriei, în cele ale slujirii şi revigorării aproapelui, pe căile dragostei şi frumuseţii, tot mai blamate, dar aflate la îndemâna tuturor. Lungul drum al schimbării de sine şi transfigurării talanţilor, întru schimbarea aproapelui.
Festinul frumuseţii, răscumpărat cu lungile tăceri de nelinişte ale cercetării de sine, ale refuzului nuntirii cu duhurile alogene. Cercetarea, iscusită sau boantă, a duhurilor. Iscodirea iubirii de sine. Nevoinţa ascultării. Şi legământul tăcerii.
Şi sărbătoarea regăsirii de sine a Poetului. Nu într-un timp al Tradiţiei pietrificate, resuscitat prin tehnici manieriste, ci într-un timp înviat, mereu treaz, veşnic acelaşi şi veşnic nou, asemenea lui Dumnezeu. Respirând simultan marea tradiţie a poeziei şi contemporaneitatea cea mai actuală, coborând în meandrele ei, îmbinând interogativ eternitatea cu clipa, provocând hieratismul cu şarja şi umorul, după alchimii de taină irepetabile. După cum irepetabilă şi mereu nouă este întruparea prezenţei perpetue în lume a lui Dumnezeu… Clipa, veacul, non-timpul. Şi braţele călugărului şi ale îndrăgostitului, braţele menestrelului, deschizându-se larg, să le cuprindă.
Renunţarea la oricare din aceste coordonate temporale şi ontice produce o artă şontâcă, o poezie şchioapă: neracordată la prezent, astenic-desuetă şi osificată în formule lipsite de viaţă, ori mediocră, hăituită şi secătuită de mode: o haină fără trup ori un trup fără haine, niciodată o fiinţă vie şi unică. Taina unicităţii Persoanei, a creatorului şi operei de artă, a întrupării Sfântului Cuvânt în opera de artă, e o provocare artistică şi duhovnicească a oricărei epoci.

Publicarea acestui volum este o întoarcere acasă a poetului. O întoarcere în universul de mister şi cuvânt, în care cuvântul emană din noumen, pentru a-i da din nou viaţă, într-un dualism “undă-corpuscul”, a cărui emergenţă se află în sânul Sfintei Treimi. Într-un univers de mister, ce nu poate fi posedat, nici definit, în care sensul atins de mintea poetului se transformă în cuvânt, iar cuvântul rostit se revarsă în noi sensuri. Un univers al marilor descoperiri, deschis copilăriei, adolescenţei şi contemplaţiei, pierdut în praxisul vieţii, trădat de vârsta adultă, un univers pe care doar o minte revenită în matca Duhului reuşeşte să-l redobândească şi să-l cultive.
Întoarcerea acasă a Poetului. Derulând vîrstele eu-lui, ca pe tot atâtea descoperiri ale fundamentării sinelui în lumea lui Dumnezeu, cele nouă cicluri cuprinse în volum reiterează conceptual istoria spirituală a lumii. În aparenţă bombastic, acest adevăr subiectiv se justifică dintr-unul mai general: şi la nivel spiritului, “ontogeneza” repetă “filogeneza”. Un traseu al propriei deveniri, reiterând, la scară microcosmică, marile etape din istoria religioasă a omenirii. Poeme scrise pe durata câtorva decenii (începând din anii ’80 şi până în prezent), notate aproape cronologic, îl alcătuiesc. Poetul, ca şi ascetul, retrăieşte istoria lumii.
Începută cu vârsta magic-totemică a copilăriei, a religiilor animei, desprinse direct din memoria stării paradisiace (din Caise cu susan), continuată cu exploziile de energie cinetică ale riturilor teluric-solare ale adolescenţei (din Ziua Paparudei), confruntată apoi cu drama marilor îndoieli existenţiale şi revolte ale căderii din har (din Glaciaţia merelor), sedusă de orgoliul raţiunii şi mirajele cunoaşterii lumii (din Pitice albe), decantând jocurile vidului din pustiul existenţial (în Ceaiul - Degete pe clape), plonjată în căutarea iubirii şi imortalizând respiraţiile erosului (în Tanagrale), lirica se deplasează spre vârsta maturităţii, a sintezelor postmoderne şi reflecţiilor detaşate, când totul tinde să se transforme în muzică (în Romanţe), pentru a reveni în zona metafizicii şi misterului, străluminate acum de alfabetul marilor revelaţii (în Ruperea genunii), până când cuvintele şi fiinţele de Dincolo îşi rostesc singure numele, în marile Taine Creştine (în ciclul final, Pentru trecerea zării).
       De fapt, transformarea (gesturilor şi gândurilor) în muzică începe mult mai devreme, chiar de la Fântâna dorinţelor şi Juna Rodica, în ciclul Ziua Paparudei devine aproape un exerciţiu în sine, îşi mărturiseşte o parte din raţiuni în Ianuarie acesta frumos, pentru a continua aproape programatic cu ritmurile şi muzicile tăcerii din ciclurile Pitice albe şi Ceaiul - Degete pe clape şi a propulsa, ulterior, spiralele mistice urcătoare ale revelaţiilor din Ruperea genunii. Abia în ciclul final eufoniile şi ritmurile incantatorii încetează, tăcerea ego-ului lăsând loc coborârii grave, aproape predicatorii a cuvintelor mărturisitoare ale epifaniei creştine.
Muzica este şi rămâne un deziderat, adesea nemărturisit, al marii poezii. Anterioară raţiunii, este prima coordonată a memoriei sufleteşti. Muzica nu se uită. Fericiţi poeţii ale căror versuri sunt transpuse pe muzică, fie şi în şlagărele cele mai banale!
Fără a ocupa un loc central, ca la simbolişti, muzica este în acest volum un ax secundar, ce acompaniază (în primul rând prin ritm, mai rar prin eufonii, şi mai rar – şi în special spre finalul volumului - prin sugerarea unor voci polifonice) aventura spirituală propusă de un poem. Întreruperile sau schimbările de ritm, uneori disconfortante, indică întotdeauna o schimbare a perspectivei, atunci când fluxul emoţional tinde să se satureze şi trebuie oprit, pentru a nu cuceri o falsă redută (aşa cum explica acelaşi Nichita în Lecţia despre cub), respectiv o mutaţie a stării lăuntrice, eventual deruta existenţială şi ieşirea din har, interzicerea accesului la mister (ca în Recviem pentru răsturnarea lui Tu, Şezătoare grăbită, Apărarea lui Yahweth şi mai ales în Zarea ceasornicarului).
În timp ce poeziile programatice ale fiecărui ciclu (ca Fântâna dorinţelor, poemul Glaciaţia merelor, Pitice albe…) îşi rostesc mesajul amplu şi convingător, dintr-o singură suflare, pentru a impune o mitologie auctorială (ale cărei motive şi actori îşi vor relua cuvântul şi în capitolele ulterioare), poemele din preajma lor (mai ales din ciclurile primei jumătăţi a volumului) reiau şi exersează notele programului liric lansat, ori îl “bâlbâie”, în căutarea tonului, ca într-o partitură de teatru absurd, atunci când tema e tocmai pierderea punctelor cardinale (ca în ciclul Glaciaţia merelor).

     O carte de poezie este şi un manual de supravieţuire. Un manual de maieutcă, de surprindere sau abilă provocare a vibraţiei sacrului în albia accidentată a prezentului, de recunoaştere în contururile concretului a geometriei înaltelor sferele. E nevoie de deschidere, atenţie şi de un fel de smerenie, de reţinere a respiraţiei ego-ului în faţa fiinţei misterului, pentru a surprinde momentul de graţie al întâlnirii eternităţii cu clipa, soarelui cu luna, zilei de ieri cu ziua de mâine. Poezia e subiectivitatea însăşi, e fiinţa paralogică a misterului în care intrăm, fiinţa lui şi a noastră, surprinse în timpul intempestivei coliziuni. Stihială. Calea de surprindere a ei pe pelicula cuvântului e de fiecare dată alta.
De aici, unicitatea şi irepetabilitatea structurii fiecărui poem – reţele cristaline, susţinătoare ale altor aventuri existenţiale ori ale altui tablou al fiinţei, ele nu sunt supuse serializării. După cum actele iniţiatice nu suportă serializarea.
Doar respiraţiile sunt serializabile, şi ciclurile vitale elementare (biologice sau mentale) asemenea lor. Astfel de soluţii (frecvente în arta modernă şi mai ales în muzica electronică) sunt exersate în ciclurile Tanagralelor şi în Ceaiul – Degete pe clape - suite de scurte poeme succedate aproape serial, asemeni respiraţiilor unui gest – cuante ale aceluiaşi peisaj al iubirii, respectiv al renunţării, static şi atemporal, surprins în încadraturi foarte strânse sau, dimpotrivă, foarte largi, nondialectic, egal cu sine.
Poetul este şi un vânător care trebuie să îşi cunoască prada, pentru a o prinde de vie. Un vânător al sâmburilor de miracol, pe care apoi îi va întrupa cu propria-i carne emoţională. Un vânător care se va contopi cu prada sa vie, niciodată sugrumată de concepte, pentru a-i da din nou naştere în universul oamenilor.
E neplăcut să te contopeşti cu un cadavru. De aceea, un poet care scrie prea mult sau e prea multă vreme egal cu sine însuşi este suspect: sunt mari şanse ca el să producă de multă vreme mumii, clone ale propriilor emoţii de odinioară. E atât de seducătoare exersarea acestui viciu! Criticii şi cititorii sunt uşor de păcălit de formele canonice. Ei cer mereu alte prăzi, întâlniri la oră fixă ale aştrilor zilei şi nopţii. Iar poeţii învaţă să le mimeze. O fabrică de zombi stă în sertarele poeţilor prolicşi. Ce uşor se mimează în arta concretă şi în operele seriale ale recentului minimalism! Mă dezamăgesc poeţii care scriu foarte mult, sau care nu fac altceva decât să scrie, care se tem de a nu mai scrie ca de un fel de andropauză, în loc să se teamă de sărăcirea substanţei cuvântului.

Un poet care nu scrie rămâne un poet. Poetul nu moare, poetul se transformă. “…În chip poetic locuieşte omul…” repeta meditativ Heidegger un vers al romanticului Hölderlin, amplificând conştiinţa poetică a omului ca pe un mod de îmbrăţişare maximală a Fiinţei, în nedeterminările ei supracosmice.
Harul poetic e convertibil. Într-o maternitate dăruită, în diverse forme de apostolat şi de slujire a aproapelui, în alte forme ale artei şi dăruirii de sine. Dostoievski vorbea de germenele poetic care trebuie să stea la baza romanului polifonic, dar care nu îi este suficient. O traducere literară fără fibră poetică este seacă. Un act de critică de artă străin de vibraţia plasmatică a gestului creator e un act de tortură. Sursa unei diagnoze artistice reuşite, recuzita de maximă fineţe a hermeneuticii operei de artă se află în universul de intuiţii şi mister al poeticului. Restul sunt vorbe, relaţionări cu istoria culturii şi cu teoriile esteticii, aşezări în algebra conceptelor.
După legământuri ale tăcerii (nu doar iconarii medievali au nevoie de ele!), după nevoiri pe alte meleaguri ale vieţii şi înţelegerii, după experienţe consumate în alte forme ale artei şi dăruirii, poetul se poate reîntoarce la scris. Un poet care nu face altceva decât să scrie are toate şansele să se îmbolnăvească. Şi nimeni nu îl va mai vindeca. Mari nume ale poeziei, voci înaripate de pretutindeni, pe care nu le uităm niciodată, frânte în destin, ne fac să revenim cu îngrijorare la pietrele tombale ale poeţilor, prinşi în mreaja propriului geniu, prea sensibili la flamurii gloriei, pentru că au uitat legământul tăcerii şi celelalte legăminte ascetice.
Poetul şi călugărul, care îmbrăţişează şi el istoria spirituală a lumii, plângând păcatul lui Adam, ca pe al său, retrăind drama Căderii şi reîntâlnindu-se cu drepţii şi păcătoşii omenirii vechi în sfâşietoarele plânsuri ale lui Andrei Criteanul… Poetul şi bufonul mistic, dansul periculos pe muchia de cuţit între sferele filozofice şi teatrul de bâlci, rigorile blagocestiei şi gustul public, Grădina Domnului şi maidanele vieţii, solitudine şi popularitate, dans a cărui miză este sufletul. Care sunt rigorile dansului, care sunt traseele lui?…
Trăim în postmodernism, suntem postmoderni chiar dacă acceptăm sau nu acest lucru, chiar dacă nu-l conştientizăm. E ridicol să ne răfuim cu istoria. Suntem postmoderni, deci ne putem alege epoca sau epocile din care să ne extragem emoţiile culturale şi din care să ne inspirăm, totul e să le comunicăm prezentului potrivit mecanismelor de receptare ale acestuia (pe care, oricum, le purtăm în vine). Postmodernismul nu e neapărat un cuvânt de ocară, ci o consecinţă firească a istoriei culturii, el nu trebuie învinuit nici pentru personajele de ocară care îl domină. Un chip de sfânt tăiat pe jumătate, tronând pe coperta unei cărţi ortodoxe e un reflex postmodern necondiţionat şi o gafă teologică, pe care nimeni nu o mai ia în seamă. E un reflex devenit pavlovian.
Între postmodernismul pavlovian şi cel malign-sacrileg – ambele, de rutină - există o gamă infinită de nuanţe şi valori, dar culturile răsăritului creştin au dezvoltat şi extrapolări bineintenţionate spre sfera sacrului, care acoperă tot atâtea intenţii şi demersuri teoretice.
Marea istorie a spirituală a lumii se prelinge în timpul postmodern în fascicule înguste şi rare, adecvate, probabil, capacităţii noastre sufleteşti. Poetul e atent să le prindă, potrivit diopriilor sale, pentru a le încrusta în reţeaua opulentă de sensuri şi nonsensuri ale cotidienităţii. Dând sens prezentului, resacralizându-l în parte, resuscitându-l chiar la nivelul biologic şi la acela al memoriei culturale, acest demers artistic e probabil mai valoros decât întîlnirea cu o catedrală transformată în restaurant.
Dar un manual de supravieţuire trebuie să cuprindă nu doar tehnici de contemplaţie, ci şi tehnici de luptă directă cu răul, prostia şi absurdul de toate zilele, dacă se poate cât mai “neinvazive” şi mai stenice, care să nu ducă la “contopirea” cu obiectul blamat al polemicii (ca în cazul ideal al poeziei de extracţie maieutică). Şi astfel se naşte limerick-ul – specie practic absentă din poezia română. Deconcertant prin simplitate şi umor sec, minimalist şi condimentat, subversiv şi urban, opus, în esenţă, haiku-ului, dar şi epigramei (specii cu care tinde să se asemene formal), acesta pune cel mai tare în nedumerire cititorul exersat de poezie. Jam-Session, Asana păpuşii, Barbut sunt cele mai elocvente, dar spiritul de limerick se insinuează discret, printr-o fatidică “gumă de mestecat” încă dintr-o foarte lirică poezie de dragoste (evident, cu rezonanţe cosmice) din primul ciclu (Peştele de aur, scrisă în 1986). (Lăsaţi un copil să explice multifuncţionalitatea acest simbol domestic şi benign-subversiv al culturii pop, care poate compromite o iubire, repara provizoriu un acoperiş, ori evoca cu uşurinţă o teorie a corzilor!) Dezvoltat de sine stătător în câteva scurte poezii din ciclurile mediane, spiritul de limerick se va combina, provocator, cu umorile mult mai complexe ale câtorva romanţe, condimentându-le melodicitatea şi lirismul nostalgic-ascensional, inclusiv de respiraţie religioasă, cu un tonic, discret şi foarte actual iz postmodern.
Dar momentul artistic cel mai interesant este când spiritul hieratic se întâlneşte cu acela de limerick, după ce fiecare renunţă la caligrafierea sintaxei propriei retorici şi face câţiva paşi mici de apropiere de celălalt (ca în Melcul triunghiular). Metoda (azi am numi-o postmodernă) era folosită intensiv de Nichita Stănescu, într-o vârstă a poeziei pe care atunci o numeam simplu “modernă”, cu toate că toată lumea simţea că inovaţiile lui Nichita îşi depăşeau cu mult veacul.
De la tonul mistic şi hieratic, la limerick şi la hai-ku, exersând câteva reverenţe faţă Ion Barbu, Blaga şi Ion Caraion, polemizând cordial cu bardul Coşbuc, prelungind câteva doruri dragi eminesciene, revenind adesea la Nichita şi descoperind relativ târziu marea poezie creştină, poezia acestui volum îşi sprijină microcosmosul liric într-o măsură neneglijabilă pe universul simbolic al picturii europene a primei jumătăţi a secolului XX. Şi nu e vorba de ilustraţia volumului, care reprezintă un capitol aparte, ci strict de poezie. O serie de sugestii, definiri şi modele existenţiale “mitic-antropologice” din lucrările unor Juan Miró, Paul Klee, Brâncuşi, Picasso şi alţii, alături de stampa şi caligrafia orientală, intrate în corespondenţă cu o mitologie auctorială personală, reprezintă o cheie de lectură neignorabilă a poemelor. Sugestiile rămân de obicei în fundal, dar din acest fundal se poate desprinde, la un moment dat, un personaj, un gest, un semn plastic cu o vibraţie specială, nu în scop retoric-omagial, ci pentru a fi inserat frontal, aproape cubist, peste fluxul liric (ca de pildă în Lumina a doua).

Acest volum nu este unul de picto-poezie (cu toate că nu este cu totul străin de gramatica acesteia). Nici nu este propriu-zis o carte de poezie ilustrată, cu ilustraţii făcute la comandă, care să transpună grafic, cât mai direct şi mecanicist-redundant, atmosfera poemelor. Nu este nici un album de artă întreţesut cu o carte de poezie. Multă vreme am ezitat să includ setul iconografic, pentru a nu crea impresia unei incompletitudini artistice a versurilor, respectiv a graficii asociate. Atât poezia, cât şi desenele (realizate tot pe durata a mai multe decenii) sunt concepute ca lucrări de sine stătătoare. Şi, totuşi, între ele apar subtile corespondenţe, care preiau, comentează şi reverberează mesajul fiecăruia, amplificând universul de stări şi semnificaţii al dipticului cuvânt-imagine. Există cicluri de desene care corespund unor cicluri de poezii, realizate în aceeaşi perioadă, radiind acelaşi tip de energie. În volum ele apar în scurte suite, însoţind o parte a ciclului poetic corespunzător, dar lăsându-se intercalate de lucrări plastice într-un stil grafic complementar, care să slujească poemele adiacente, după legi ale ritmului şi montajului cinematografic (montajului de atracţii, în primul rând, dar şi montajului contrapunctic ş.a.), pentru a asigura un flux al imaginarului omogen şi a intra în dialog cu axele secundare ale textului liric.
Relaţia dintre poeme şi desenele care le însoţesc este oarecum de tip scenografic: desenul este cadrul, este scena sau fundalul în câmpul energetic al căruia se desfăşoară poemul. Relaţia dintre o piesă grafică şi una lirică nu este de intercondiţionare sau corespondenţă directă, ci este mai degrabă o relaţie în care fiecare mediu se structurează după sintaxa sa proprie, pentru ca semanticile celor două să se aşeze într-o anumită continuitate, desenul prelungindu-şi povestea în poem şi poemul revărsându-se în desen, într-o fluidă şi densă, dar nelineară corespondenţă. Nelineară, dar niciodată aleatorie, relaţia dintre desen şi poem creează o tensiune semantică de tip constructiv (specifică dialogului cooperant, nu polemic), fiind asemenea unei ghicitori, a cărei dezlegare (fie şi doar intuitivă) generează un sens superior, care îmbogăţeşte substanţa poetică a volumului.
        Poetul, ca şi soldatul… el are viaţă personală. Trebuie doar să înveţe să şi-o recupereze.

Niciun comentariu: