O DINASTIE ARTISTICĂ REDESCOPERITĂ: FAMILIA OTETELEŞANU

[Publicat în revista MEMORIA, nr. 1 (62) /2008]
Reproduceri din colecţia Măriuca Oteteleşanu

La cumpăna dintre ani, Galeria Artelor de la Cercul Militar Naţional a găzduit o expoziţie inedită, intitulată “Trei generaţii”, dedicată uneia dintre puţinele dinastii artistice din plastica românească şi având în centru un nume de rezonanţă: Ottilia Michail-Oteteleşanu. Marea plasticiană româncă (1885-1974), şcolită în muzică şi belle arte la Bucureşti, Berlin şi Paris, expozant activ în primele decenii ale secolului XX, apreciat pe plan naţional şi european, a avut un destin cu totul excepţional, prea puţin explorat de istoricii artei. Prietenă întru muze cu Ion Luca Caragiale, căruia îi execută la Berlin ultimele două portrete, pictoriţă apreciată de Nicolae Grigorescu, devine artist al Casei Regale a României şi apropiată a Reginei Elisabeta şi, ulterior, consilier artistic al Patriarhiei Române şi întemeietoare a Atelierului de email al Institutului Biblic, pe care îl conduce până la vârsta de 80 de ani.
Totala discreţie în care şi-a petrecut viaţa în perioada regimului bolşevic, biografia incomodă, cât şi zona artistică specializată în care s-a impus (arta decorativă şi în special emailul) au făcut ca până astăzi numele ei să fie tratat fugitiv de istoricii artei. Însăşi titulatura de “artist oficial” (mai ales în două regimuri politice) este delicată şi adesea stigmatizantă fără drept de apel... Cel puţin, comunismul, prin impostura generalizată şi agresivitatea răsturnărilor de valori ne-a învăţat, indirect, să-i preţuim pe dizidenţi şi să-i privim cu circumspecţie pe cei “ai curţii”. Lucrurile nu se prezentau la fel în societatea ierarhizată tradiţional, iar Casa Regală a României dă seama, cum nu se poate mai bine, de aceasta.
Exista o vreme (nu tocmai îndepărtată, dar ştearsă cu buretele din manuale), când între valoarea unui artist şi poziţia sa socială nu era obligatorie contradicţia netă. Ottilia Michail-Oteteleşanu, Olga Greceanu, Theodora Cernat-Popp sunt câteva exemple grăitoare de artişti (oare întâmplător, toate se declină la feminin?) care şi-au pus penelul nu doar în slujba şevaletului, ci şi în cea a cetăţii. Într-o epocă a avangărzilor, toate trei au fost preocupate de revalorizarea, la cote de maximă exigenţă, a tradiţiei bizantine şi româneşti, asimilate creativ modernităţii. Toate trei preiau din curentele de tip Art Nouveau gustul pentru virtuozitate, limbajul alegoric şi interesul pentru simbol, dar nu şi decadenţa. Toate trei s-au apropiat de plastica monumentală, de ambientul urban şi ecleziastic. Theodorei Cernat-Popp îi aparţin monumentalele mozaicuri exterioare de la intrarea în biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti, Olga Greceanu realizează mari tablouri alegorice pe teme naţionale şi religioase, iar Ottilia Oteteleşanu semnează cele mai elegante şi mai originale icoane din Catedrala Patriarhiei (icoanele împărăteşti din email de pe catapeteasmă). Topologic, cel puţin, Ottilia Oteteleşanu s-a apropiat cel mai mult de altar!
Despre toate trei, tratatele de istoria artei româneşti, editate înainte de 1989, vorbesc în treacăt. E de mirare, oare, că şi azi numele lor e rostit atât de rar?
Acum patru ani, tot la cumpăna iernii, Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia găzduiau o primă ieşire la lumină a operelor impozante ale Theodorei Cernat-Popp şi Olgăi Greceanu. Din păcate, ecoul excepţionalei expoziţii nu a fost foarte amplu: responsabili, desigur, nu sunt curatorii, ci presa de specialitate. Poate că norocul Ottiliei Michail-Oteteleşanu de a fi întemeiat nu doar un atelier de creaţie şi o nouă tehnică decorativă, ci şi o dinastie artistică, înfloritoare şi astăzi, să-i fie de bun augur în privinţa receptării ei de către tânăra generaţie.
Într-adevăr, talentul generos al Ottiliei Michail (devenită prin căsătorie Oteteleşanu) - pian, pictură de şevalet, acuarelă, arte decorative şi în special email - a rodit în alte două generaţii de artişti: pictoriţa Măriuca Oteteleşanu (cea de-a doua prezenţă majoră din expoziţia de la galeria Casei Armatei) şi fiii acesteia, foarte tinerii Mihai şi Matei, aflaţi încă pe băncile uceniciei, dar având deja lucrări de interes pe pereţii simezelor.
Lipsa de informaţie bine pusă la punct, timp de aproape 50 de ani, referitoare la şcoala românească ante- şi interbelică (alta decât cea modernistă şi, eventual, sămănătoristă) ar obliga la o detaliată abordare istorico-biografică; totuşi, cronica de faţă nu şi-o propune. Căci retrospectiva vernisată în pragul sărbătorilor Crăciunului 2007 merită din plin reflecţia critică.
Chiar şi un ochi puţin avizat, dar atent la valorile luminii, descoperă o deosebire radicală între cele două generaţii (Ottilia şi Măriuca), pornind de la modul de a privi. Lucrările Ottiliei Michail – două autoportrete, un portret al Reginei Elisabeta, protectoarea artistei, câteva peisaje în acuarelă şi ulei, însoritul Balcic şi plaiuri monastice româneşti – dau seama de o solidă formaţie academică şi de o sensibilitate luminoasă, uşor austeră, bine temperată de rigoare şi ştiinţa construcţiei. Cu toate că virtuozitatea meşteşugului perfect stăpânit o îmbie, artista nu cade niciodată în formalism. Adâncimea şi coerenţa privirii şi o anumită amplitudine temporală fac parte, şi ele, din infrastructura noetică a tabloului.
Cu totul altul este tipul de sensibilitate al Măriucăi Oteteleşanu, pictor de costume şi scenograf, al cărei debut pe simeze datează abia din 1992. Le desparte aproape un veac, cu toate turnurile radicale în modul de percepţie a lumii. Obişnuită a platourilor de filmare şi a ritmurilor rampei, care i-au ocupat cea mai mare parte a vieţii profesionale, dar i-au modelat şi ritmurile inimii, Măriuca Oteteleşanu nu-şi ascunde adeziunea faţă de universul scenei şi al iluziei. Protagonistul pânzelor ei este masca, actorul, ca vehicul al mirajului şi bucuriilor efemere. Culorile tari, saturate, desfăşurate în contraste puternice modelează contururi difuze de personaje (dansatoare şi arlechini), dispuse în compoziţii spontane, a căror zbatere lăuntrică pendulează între emoţia momentului scenic, conştiinţa evanescenţei şi dorinţa ardentă de a ieşi în evidenţă “acum!”. O suită de siluete gracil-melancolice, cu vagi inflexiuni boticelliene îşi întind faciesurile frontal spre rama tabloului, dorind parcă a deborda în real. Într-o descendenţă relativ îndepărtată a lui Chagall, una mai apropiată a Margaretei Sterian, Măriuca Oteteleşanu dezvoltă o filozofie a costumului şi măştii, înscrisă în coordonatele imediatului, în care emoţia grăbită a sărbătorii lasă să se simtă, abia perceptibilă, presiunea prezentului.
Dacă pânzele Ottiliei înglobează calupuri ample de timp, ce emană lent din tablou, cele ale Măriucăi se raportează la clipă. Şi totuşi, dincolo de diferenţele de temperament şi tematică, dincolo de adeziunea nedisimulată la clasicism a bunicii, respectiv la modernism a nepoatei, cele două artiste rămân unite de dragostea pentru culoare şi lumină – ca universuri în sine – şi de pasiunea nedisimulată, asumată cu seriozitate, pentru şevalet şi arta imaginii.