Poezia lui Răzvan Codrescu este nedrept de puţin cunoscută. Ignorată, din motive ideologice (inclusiv de “ideologie literară”), de mediile livreşti “seculare”, ea este trecută cu vederea, din păcate, şi de enclava “dizidentă” a “cititorilor creştini”, căreia îi este, mai ales începând cu cel de-al doilea volum, “Rug aprins: sonete şi false sonete” (Ed. Christiana, 2008) explicit adresată. Şi asta, pe fundalul unei penurii aproape absolute de lirică religioasă contemporană de calitate în tirajele editoriale.
Specificul “tradiţionalist” declarat al jurnalistului, eseistului şi gânditorului creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poetică, încă de la primul volum (“Răsăritenele iubiri – fals tratat de dezlumire”, 2002), în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica religioasă. Abordate atât în spirit, cât şi în literă (dar evidente mai ales în literă) cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine definită se poate vorbi încă de la volumul de debut.
Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradiţionalism”, etichetă stigmatizată şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin definiţie, “progresiste”) este cea care l-a privat deocamdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, care merită toată atenţia.
Dacă o parte a poeziei creştine “tradiţionaliste”, chiar de dată recentă, tipărită în broşurele “de folos pentru suflet”, se defineşte prin forme obosite, mesaje didacticist-redundante şi expunerea declamativă a unui vocabular catehetic-ortodoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distanţează în mod fericit de aceasta, retezându-idoar “-ismul”, fără, însă, a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, cu plăcerea mereu trează a inventării de forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi.
Redutabil plastician al cuvântului şi un erudit al formelor vechi de expresie ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, Răzvan Codrescu şi-a desăvârşit virtuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica renascentistă (Sfântul Ioan al Crucii şi mai ales Dante – probe de foc pentru orice poet traducător), apreciate de specialişti ca repere ale fondului clasicist al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empatizare cu “omul medieval”, imposibil de obţinut pe cale strict academică.
Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a rodit inspirat în tomul “Crucile pustiei. Poeme neptice”, de curând publicat la aceeaşi editură Christiana.
Deşi deosebit de stabil, încât e cazul să vorbim mai degrabă de o gravitare pe aceeaşi orbită stilistică, decât de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin alambicat, ca la majoritatea poeţilor, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit de o aproape insesizabilă deplasare dinspre modernism spre clasicism, în sensul estetic al termenilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul de greutate al poeziei se deplasează treptat de la persoana I-a şi problematica vag biografistă a Eu-lui (din câteva grupaje ale “Răsăritelor iubiri”), către problematici de mai largă generalitate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvântului bine strunit, şi până la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval al “Poemelor neptice”. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile vizibile ale textului – specifică romanului clasic şi mai ales teatrului, însă străină poeziei moderne (prin excelenţă, confesive) – este una dintre notele definitorii ale poeziei codresciene.
Providenţial închinate “Răsăritului de jos / întru bucuria / şi spre asaltul / Răsăritului de sus”, “Poemele neptice” trasează un arc ideatic între filo-bizantinismul (sau orientalismul) savant şi decadent al unor Ion Barbu şi Mateiu Caragiale şi perspectiva mult mai stenică, asumată şi verticalizantă a literaturii religioase a Evului Mediu asupra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bizanţul. “De-s mort sau viu, e totu-n chicitură, / dar vor crăpa oglinzile pe rînd / şi-o fi în mine-atîta nemăsură / că-n slava Ta mă voi topi arzând…”
Ciclul “Poemelor neptice” e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse cu tot arsenalul artistic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, transpuse din pagina zgârcită în detalii de Pateric, în concreteţea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al versului. “Făţarnic el, uitându-se-n ţărînă, / Făţarnic eu, uitându-mă-n văzduh - / iar împrejur pustia-ntinsă până / la crucea cărnii când se face duh”. Rugi, dialoguri, dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consumate în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de evlavie medievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poate şi Pahomie ştie - / aşa zic toţi şi-s plini de pietate, / şi li-i nădejdea, mulţumită ţie, / ca fiernu-ncins, cînd faurul îl bate”. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca vinovată, pentru savoarea materialităţii concrete, asezonate cu răsturnări de situaţii, demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dramaturgiei renascentiste şi baroce – sunt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar dialogurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea referinţe?!), iar nu, ad litteram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec, / dar bine ştiu şi ce, şi cine eşti; / iar cîte ştiu, pe toate le întrec / chiar vorbele cu care te smereşti”.
De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri” şi a le aplica, în consecinţă (aşa cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al “judecăţii duhovniceşti”. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire” codresciene, ne şoptise odinioară autorul, sunt “false”! (La fel cum nu toţi psalmii arghezieni conduc spre evlavie). Ceea ce nu înseamnă că sunt “mincinoase” ori “maligne”, ci că acceptă un multiplu strat de realităţi, modele şi referinţe (culturale, biografice, aparţinând tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Ceea ce nu înseamnă, de asemeni, că experienţa lirică a autorului nu este relaţionată cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenţei între cele două: cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu pe aceea de… confesor al poetului!
Nu trebuie să trecem cu vederea filiaţiile directe, la nivelul limbii şi apoi al sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “La avva Nil stau diavolii ciopor, / din fund de râpă până-n vârf de grui, / şi ar crăpa în patru spiţa lor / de-ar fi-n pustie toţi asemeni lui // (…) Vor să-l muncească şi-s munciţi de el, / şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace, / dar nu le scade-afurisitul zel / şi nu i-ar da în ruptul cozii pace!”. Discreta cheie ludică şi predilecţia pentru şlefuirea formei până la fluenţele lingvistic-epicureene ale lui Coşbuc (la care autorul se raportează ca traducător), lăsând astfel oarecum în urmă elevaţia şi căutarea spirituală (aşa cum sunt statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi este tributară mai ales acestuia din urmă.
Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă”, deci cu atât mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu poate fi unul minor.
Specificul “tradiţionalist” declarat al jurnalistului, eseistului şi gânditorului creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poetică, încă de la primul volum (“Răsăritenele iubiri – fals tratat de dezlumire”, 2002), în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica religioasă. Abordate atât în spirit, cât şi în literă (dar evidente mai ales în literă) cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine definită se poate vorbi încă de la volumul de debut.
Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradiţionalism”, etichetă stigmatizată şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin definiţie, “progresiste”) este cea care l-a privat deocamdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, care merită toată atenţia.
Dacă o parte a poeziei creştine “tradiţionaliste”, chiar de dată recentă, tipărită în broşurele “de folos pentru suflet”, se defineşte prin forme obosite, mesaje didacticist-redundante şi expunerea declamativă a unui vocabular catehetic-ortodoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distanţează în mod fericit de aceasta, retezându-idoar “-ismul”, fără, însă, a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, cu plăcerea mereu trează a inventării de forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi.
Redutabil plastician al cuvântului şi un erudit al formelor vechi de expresie ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, Răzvan Codrescu şi-a desăvârşit virtuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica renascentistă (Sfântul Ioan al Crucii şi mai ales Dante – probe de foc pentru orice poet traducător), apreciate de specialişti ca repere ale fondului clasicist al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empatizare cu “omul medieval”, imposibil de obţinut pe cale strict academică.
Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a rodit inspirat în tomul “Crucile pustiei. Poeme neptice”, de curând publicat la aceeaşi editură Christiana.
Deşi deosebit de stabil, încât e cazul să vorbim mai degrabă de o gravitare pe aceeaşi orbită stilistică, decât de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin alambicat, ca la majoritatea poeţilor, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit de o aproape insesizabilă deplasare dinspre modernism spre clasicism, în sensul estetic al termenilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul de greutate al poeziei se deplasează treptat de la persoana I-a şi problematica vag biografistă a Eu-lui (din câteva grupaje ale “Răsăritelor iubiri”), către problematici de mai largă generalitate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvântului bine strunit, şi până la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval al “Poemelor neptice”. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile vizibile ale textului – specifică romanului clasic şi mai ales teatrului, însă străină poeziei moderne (prin excelenţă, confesive) – este una dintre notele definitorii ale poeziei codresciene.
Providenţial închinate “Răsăritului de jos / întru bucuria / şi spre asaltul / Răsăritului de sus”, “Poemele neptice” trasează un arc ideatic între filo-bizantinismul (sau orientalismul) savant şi decadent al unor Ion Barbu şi Mateiu Caragiale şi perspectiva mult mai stenică, asumată şi verticalizantă a literaturii religioase a Evului Mediu asupra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bizanţul. “De-s mort sau viu, e totu-n chicitură, / dar vor crăpa oglinzile pe rînd / şi-o fi în mine-atîta nemăsură / că-n slava Ta mă voi topi arzând…”
Ciclul “Poemelor neptice” e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse cu tot arsenalul artistic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, transpuse din pagina zgârcită în detalii de Pateric, în concreteţea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al versului. “Făţarnic el, uitându-se-n ţărînă, / Făţarnic eu, uitându-mă-n văzduh - / iar împrejur pustia-ntinsă până / la crucea cărnii când se face duh”. Rugi, dialoguri, dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consumate în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de evlavie medievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poate şi Pahomie ştie - / aşa zic toţi şi-s plini de pietate, / şi li-i nădejdea, mulţumită ţie, / ca fiernu-ncins, cînd faurul îl bate”. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca vinovată, pentru savoarea materialităţii concrete, asezonate cu răsturnări de situaţii, demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dramaturgiei renascentiste şi baroce – sunt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar dialogurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea referinţe?!), iar nu, ad litteram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec, / dar bine ştiu şi ce, şi cine eşti; / iar cîte ştiu, pe toate le întrec / chiar vorbele cu care te smereşti”.
De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri” şi a le aplica, în consecinţă (aşa cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al “judecăţii duhovniceşti”. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire” codresciene, ne şoptise odinioară autorul, sunt “false”! (La fel cum nu toţi psalmii arghezieni conduc spre evlavie). Ceea ce nu înseamnă că sunt “mincinoase” ori “maligne”, ci că acceptă un multiplu strat de realităţi, modele şi referinţe (culturale, biografice, aparţinând tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Ceea ce nu înseamnă, de asemeni, că experienţa lirică a autorului nu este relaţionată cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenţei între cele două: cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu pe aceea de… confesor al poetului!
Nu trebuie să trecem cu vederea filiaţiile directe, la nivelul limbii şi apoi al sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “La avva Nil stau diavolii ciopor, / din fund de râpă până-n vârf de grui, / şi ar crăpa în patru spiţa lor / de-ar fi-n pustie toţi asemeni lui // (…) Vor să-l muncească şi-s munciţi de el, / şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace, / dar nu le scade-afurisitul zel / şi nu i-ar da în ruptul cozii pace!”. Discreta cheie ludică şi predilecţia pentru şlefuirea formei până la fluenţele lingvistic-epicureene ale lui Coşbuc (la care autorul se raportează ca traducător), lăsând astfel oarecum în urmă elevaţia şi căutarea spirituală (aşa cum sunt statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi este tributară mai ales acestuia din urmă.
Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă”, deci cu atât mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu poate fi unul minor.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu