“Ţarul”, îndeaproape. Ivan cel Groaznic la Pavel Lunghin şi în cinematografia rusă [II]

Articol apărut în Ziarul Lumina de vineri 18 iunie 2010

Am face, totuşi, o nedreptate ultimului film al lui Pavel Lunghin dacă l-am privi doar din perspectivă ideologică, fie aceasta de natură istoriografică sau religioasă. Căci, dacă cele mai multe argumente extracinematografice îl acuză, cele estetice, în mare parte, îl susţin.

Nu trebuie să trecem cu vederea, în primul rând, că “Ţarul” lui Lunghin oferă cel mai nuanţat portret cinematografic al controversatului lider care, încă de la începuturile artei a 7-a, nu a dus lipsă de atenţie din partea cineaştilor, însă a fost zugrăvit, cel mai adesea, în alb/negru.

Spre sfârşitul Celui de-al doilea război mondial, Serghei Eisenstein construia prima peliculă dedicată ţarului Ioan al IV-lea, film-reper în istoria cinematografului mondial. Concepută în trei părţi (din care doar două realizate), pe principiile tragediei antice, monumentala montare “Ivan cel Groaznic” trata lupta ţarului cu cotropitorii, dar şi cu marea boierime în scopul centralizării statului şi medita la drama însingurării tragicului personaj. Cu toate că prestaţia lui Nikolai Cercassov (intepretul rolului principal) este impunătoare, filmul – o capodoperă - se orienta mai degrabă spre exploatarea spectaculară a formalismului estetic (al muzicii, ritmului, coregrafiei, scenografiei), decât spre introspecţie psihologică. Aspectele mistice erau minimizate şi chiar bagatelizate, potrivit cerinţelor epocii şi convingerilor regizorului. Cu ochiul vigilent al lui Stalin în spate (care îşi asumase rolul de prim-cenzor şi producător, vizionând înainte de lansare toate peliculele realizate în URSS), inteligentul regizor nu şi-ar fi permis să zugrăvească un personaj care să aducă, oricât de departe, cu acela al dictatorului comunist… dar nici imaginea impusă de istorie nu îi permitea să îl edulcoreze prea tare: tonurile şi mai ales faptele întunecate rămâneau (chiar dacă nu contrastau cu epoca în sine). Partea a II-a a filmului e interzisă la un an de la lansare (în 1946).

Dar odată cu dispariţia cenzurii şi intrarea în era cinematografiei industriale, studiourile văd în tragicul conducător nu doar o pagină fascinantă din istoria Rusiei, ci şi un brand comercial care merită exploatat, iar viziunile istorice merg toate pe acelaşi calapod. Astfel, în 1991 regizorul Genadi Vasiliev realizează “Ţar’ Ivan Groznîi” după un roman de Alexei Tolstoi, o dramă istorică despre “trădare, cruzime şi întunecata Rusie”, ce trece destul de neobservată. În 2009 sunt lansate nu mai puţin de trei pelicule dedicate primului monarh rus: un serial de 16 episoade produs de televiziunea oficială Rossia, mediocru, pseudoistoric şi foarte vulgar (r. Andrei Eşpai), filmul lui Lunghin şi, în sfârşit, un documentar în apărarea imaginii de mare strateg şi monarh evlavios, nedreptăţit de istorie (“Ţarskoe delo”, r. Boris Linzev), prezentat de Festivalul Internaţional de Film Creştin “Viteazul de aur”, ce propune o perspectivă cu totul nouă pentru marele public, solid susţinută de surse istorice şi bisericeşti. Această din urmă teză circulă în presa rusă de mai bine de un deceniu.

În acest moment, a alege între imaginea tiranului sanguinolent şi cea a monarhului cărturar şi cucernic, obligat de circumstanţe la gesturi politice crude (specifice epocii), nu este o treabă uşoară şi nu stă în sarcina cineaştilor, iar clarificarea dosarelor istorice, abia redeschise, nu se va face de azi pe mâine.

Confruntat cu cele două viziuni diametral opuse, fără şansa unui arbitraj ştiinţific relevant, regizorul Pavel Lunghin nu are altă variantă, decât să jongleze cu ele potrivit propriei intuiţii. Iar versatilitatea actorului Petr Mamontov şi capacitatea sa de a se mişca firesc printre ipostazele imprevizibile ale “nebuniei mistice” (dovedite şi în “Ostrovul”) sunt ideale pentru un asemenea rol. El este primul interpret care propune un portret “tridimensional” al monarhului, înfăţişând într-un mod asumat aspectele mistice şi general-umane ale personalităţii sale, iar relaţia cu Sfântul Mitropolit Filip (Oleg Iankovski) este, în acest sens, relevantă.

Dar cel mai reuşit precedeu de modelare în adâncime a profilului ţarului şi al epocii este obţinut de Pavel Lunghin cu ajutorul celor două personaje secundare: bufonul regal şi fetiţa orfană. Extrem de polarizate şi de o mare încărcătură afectivă (veninos-provocatoare, surescitată şi malefică, invocatoare a fiarelor Apocaliptice, respectiv ingenuă, introvertită şi angelică, vorbitoare cu Maica Domnului), ele sunt vizibil extrase din galeria “Andrei Rubliov”-ului tarkovskian (măscăriciul, fata săracă cu duhul şi fetiţa Marelui Cneaz) şi au aceeaşi funcţionalitate narativă, de comentatori (mai mult sau mai puţin implicaţi) ai faptelor protagoniştilor. Fiecare dintre cei doi are parte de mai multe replici – apostrof, plasate în continuitate (bufonul) sau în contrapunct (fetiţa orfană) faţă de gesturile personajului principal, precum şi de cel puţin o secvenţă memorabilă de mare putere emoţională: arderea pe rug a bufonului obraznic pentru insultarea ţarinei (sălbatic-dionisiacă interpretarea lui Ivan Ohlobîstin), respectiv uciderea, printr-o singură lovitură a ursului furios, a fetiţei orfane coborâte neaşteptat în “arena romană” pentru a-i salva în chip miraculos (prin puterea icoanei iubite) pe boierii proscrişi. Desfăşurate sub ochii ţarului (prima, la porunca explicită a acestuia, a doua, sub privirile sale neputincioase), ambele momente comentează dramatic limitele cruzimii; ambele o acuză, dar o şi delimitează explicativ, conturând şi hotarele, şi motivaţiile despotismului.

Iată, în final, câteva din aspectele reuşite ale “Ţarului” lui Lunghin, despre care se va mai discuta.