Dionysos: o istorie a zeului din antichitate până la Nietzsche şi Eliade

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 16 octombrie 201

Dionis si menade (Luvru)

Dionysos, fiu al lui Zeus şi al prinţesei Semele, “cel de două ori născut”, divinitate a viţei de vie şi a vinului, sosită târziu şi acceptată cu dificultate în mitologia greacă, era de origine tracică. Este considerat inventatorul ritmului, al dansului şi al muzicii. De ceremoniile sale istoricii culturii leagă geneza spectacolului teatral şi naşterea tragediei. Pe lângă cultul său oficial, care s-a răspândit, în epoca elenistică şi romană, în întreaga lume antică (dionysiile sau baccanalele, sărbători ale vinului şi bucuriei, celebrate în special de femei), în jurul zeului a existat un mănunchi de ritualuri iniţiatice, misteriile, “cu caracter sălbatic, orgiastic”, având în centrul lor o experienţă extatică violentă. “Actul central al iniţierii era prezenţa divină făcută sensibilă prin muzică şi dans” (Mircea Eliade). Caracterul arhaic al misteriilor, care dezvăluiau, în anumite stadii de iniţiere, o cosmogonie şi o concepţie despre viaţa sufletului străine grecilor (mai precis, de filiaţie egipteană), a fost cu greu acceptat de spiritul raţional al acestora şi de religia olimpiană, ceea ce a forţat cultul să-şi menţină un anumit caracter de dizidenţă. Discursul culturologic modern foloseşte termenul de “dionisiac” în accepţiunea sa nietzscheeană (în opoziţie, aşadar, cu cel de “apollinic”), pentru a desemna beatitudinea iraţională, lipsa de ordine şi măsură, cultul extremelor, pe un fundal mistic (“contopirea, pentru câteva clipe, cu Zeul”) mai mult sau mai puţin pronunţat.

Atât Nietzsche, cât şi Eliade atestă aspectul originar întunecat, distructiv, în esenţă demonic al cultului, chiar dacă îi găsesc o anumită valoare “eschatologică” (Eliade) şi una certă “eliberatoare” (Nietzsche). Adesea, Dionysos îi pedepsea cu nebunia pe cei care nu i se supuneau. Sfâşierea unor tauri cu mâinile goale de către baccante, urmată de consumarea cărnii crude, în ritmurile unei muzici incantatorii, sunt practici care făceau parte din scenariul misteriilor dionysiace; ultimul gest reiterează unul din mitologemele zeului, şi anume sfâşierea în bucăţi şi fierberea de către Titani a copilului Dionysos la porunca geloasei Herra, acesta fiind apoi înviat de Rheea, fiica lui Uranus.

Fatalmente, ciclul “sfârtecărilor mistice” se va năpusti şi asupra blândului Orfeu, alt erou de origine tracică, maestru neîntrecut al muzicii şi poeziei, patron de misterii şi “profet al lui Dyonisos”. Acesta, spun legendele, ar fi fost masacrat cu mâinile goale de către baccante, surde la cântecele poetului, care îmblânzea valurile mării, fiarele sălbatice şi zeii neînduplecaţi ai Infernului cu lira lui. Unele legende susţin că uciderea ar fi fost făcută la porunca lui Bacchus-Dionysos, gelos pe devoţiunea lui Orfeu faţă de Apollo, adică pe harismele artistice superioare ale lui Orfeu; altele, că baccantele excitate ar fi fost întărâtate de respingerea lor de către Orfeu, fidel defunctei sale soţii, Euridice. Din mitografia lui Dionysos mai face parte, după unele legende, şi o descindere în Infern, pentru a o recupera pe mama sa Semele.

Se poate vorbi de prefigurările scenariului christic în mitologia elină a lui Dionysos: dubla naştere dintr-o mamă pământeană (Semele) şi un tată ceresc (Zeus), lupta cu puterile întunericului (întruchipate de Giganţi), uciderea şi învierea lui Dionysos (ca şi a altor divinităţi ale florei - Demeter la greci, Osiris la egipteni), reinterând, într-o primă lectură, ciclurile vegetale, ca prefigurare a vieţii de dincolo, coborârea în Infern pentru salvarea unui suflet (al mamei sale, Semele) – momente paradigmatice ale eschatologiei creştine; ceea ce ne obligă să nu ignorăm distanţările, şi acestea, esenţiale. Mircea Eliade, de pildă, sublinia doar modelul şamanic al experienţelor lui Dionysos şi Orfeu, fără a ajunge la arhetipul creştin al acestora. O hermeneutică vizionară în direcţia recitirii mitologiei greceşti din perspectiva Vechiului Testament şi a creştinismului ne oferă aceeaşi exegetă Annick de Souzenelle: “Toate popoarele cunosc în mod tainic misterul întrupării, al morţii şi al învierii lui Hristos… ”.

[Fragment din volumul “Imaginea Paradisului în filmul est-european”, în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]