Metafora nunţii cereşti şi a zborului

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 30 octombrie 2010


Atitudinea eroilor kusturicieni în faţa vieţii este una dionysiacă. Dar care este modul - înclinând spre miticul Olimp, sau spre altitudinea mai înaltă a creştinismului - în care aceştia înţeleg şi împlinesc “vocaţia zeului”?



Cadru de pe situl regizorului

Setea de totalitate şi fatalismul, acceptarea necondiţionată a morţii, ca supremă eliberare, muzica incantatorie şi dansul, nunta magică fără început şi sfârşit reprezintă valori ultime, înscrierea în ritmurile eterne. În Vremea ţiganilor, în Underground, în Pisica albă, pisica neagră, toţi eroii de prim plan, “buni” sau “răi”, “naivi” sau “vicleni” au dreptul la o nuntă – prilej de amplă sărbătoare pentru întreaga trupă actoricească. Vremea ţiganilor debutează cu nunta tragicomică a unor personaje episodice – preambul caricatural la deznodământul filmului, culminează cu nunta mistică a lui Perhan şi a Azrei, “se antrenează” într-o nuntă - prilej de răfuială între două clanuri ţigăneşti (episodul recuperării miresei mafiotului Sadam), continuă cu nunta reală (kitsch şi prozaică) a protagonistului dezamăgit şi se termină cu nunta tragică a lui Ahmed (şeful clanului ţigănesc, care îl atrage în mrejele sale pe Perhan).
Nunta devine arenă a exersării diverselor stiluri dramatice, teatru al tuturor sentimentelor şi relaţiilor omeneşti, depăşindu-le, totodată. Putem vorbi, în termeni nietzscheeni (sau eliadeşti), de o “eternă întoarcere” la nunta mistică în mai toate filmele regizorului. Chiar şi un film de începuturi, Sosesc miresele, care nu ieşea din ramele realismului socialist, viza, în felul său, acest subiect.

Acolo unde nu apare nunta, apare zborul, o altă cale de “iniţiere cerească”,, de reînvăţare a imponderabilităţii uitate. Fericitul Malik (din Tata e plecat în călătorie de afaceri) levitează în somnambulism sub ochii îngroziţi ai mamei sale, căutându-şi probabil în vis tatăl rătăcit prin visuri şi aşternuturi străine; Perhan se înalţă lin în momentul nunţii mistice; mireasa sa, fragila Azra se înalţă în levitaţie când moare la naştere; pentru a nu se îneca în proza vieţii, tomnateca Elaine (din Arizona Dream) se încăpăţânează să zboare cu aparate desuete, dar făurite de ea însăşi – taină în care îl iniţiază şi pe tânărul ei iubit, Axel; fiica ei adoptivă, Grace se înalţă zâmbitoare şi serenică spre tavan, cu tot cu fotoliu, în singura ei clipă de fericire, când a realizat că iubeşte; până şi “bidimensionalul” unchi Leo, snobul comerciant de automobile (din acelaşi Arizona Dream) o coteşte spre Lună, e drept, ajutat de o ambulanţă, în singura clipă revelatorie a vieţii sale (infarctul letal), pentru a intra în visul alaskian al lui Axel.

Metafora nunţii cereşti şi a zborului par a fi cel mai profund strigăt mistic al regizorului, o pe cât de neconştientizată, de atât de sinceră şi plenară mărturisire a setei de Dumnezeu. Această sete se consumă, ca odinioară la tracii antici, prin cântec, nesfârşită sărbătoare, beatitudine dionysiacă. Muzica, dansul, petrecerea sunt marile prilejuri de iertare, de reconciliere şi reînfrăţire - atitudini rare în arta dramatică şi în film - , când toţi, “bunii” şi “răii”, morţii şi viii, trădătorii şi trădaţii (vezi magistrala parabolă din finalul la Underground) ies din dialectica dramaturgică a filmului, bucurându-se împreună de de banchetul cosmic al nunţii. Iată un semn concret de devenire creştină a sărbătorii, de revenire a anticei dionysii la sensul ei originar, de banchet mistic al omenirii înfrăţite cu Dumnezeu. Toate acestea se desfăşoară pe un fundal sincretic specific folclorului.

Nunta mistică a lui Perhan – moment oniric, adâncit până în zona arhaicului, a subconştientului colectiv suprapersonal, trimite către rituri de purificare păgâne: abluţiuni sacre, făclii aprinse pe apă, hieratismul personajelor, nespecific obiceiurilor şi gesticii ţigăneşti. Cadrul, centrat iniţial pe Perhan, care-şi strânge pe pieptul gol curcanul iubit, urcă uşor prin faţa unui munte roşu de lut în asfinţit, sugerând înălţarea mistică, apoi coboară lent spre lunca unui râu întunecat cu făclii plutitoare, îl pierde pe Perhan din vedere, în timp ce camera de filmat se adânceşte în albia largă a râului populat cu grupuri de oameni în sărbătoare: coborâre în imemorial, în ţinutul blajin al strămoşilor?

[Fragment din volumul "Imaginea Paradisului în filmul est-european", în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]