Cu viaţa pre moarte călcând: "Valsul scoruşelor”

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 7 decembrie 2010

A scrie despre filme de excepţie, dar la care cititorii nu au acces imediat, poate fi ori o întreprindere absurdă, ori un exerciţiu de conservare a memoriei, ori o artă a repovestirii şi a împărtăşirii, prin cuvânt, de aceeaşi realitate simbolică.

Repovestind, retextualizând în formulele lapidare ale presei unul dintre momentele de vârf ale Festivalului moscovit “Îngerul de Lumină”, şi anume drama istorică “Valsul scoruşelor” / “Ryabinovy vals”, încerc să readuc în atenţie câteva resorturi estetice ale clasicismului (cinematografic), pe cât de solicitante artistic, pe atât de eficiente în comunicarea cu publicul larg, resorturi la care tot mai puţine studiouri şi şcoli cinematografice au curajul şi priceperea să apeleze.

Filmul regizat de Alena Semenova şi Aleksandr Smirnov este laureat cu o Menţiune Specială pentru cel mai bun cuplu actoricesc (Karina Andolenko, Leonid Bicevin) şi cu un premiu naţional pentru cel mai bun debut regizoral. Pelicula, al cărei titlu este inspirat de o legendară piesă muzicală compusă de Evgheni Doga şi ale cărei acorduri răsună pe tot parcursul filmului, aduce în actualitate o pagină practic necunoscută a realităţilor din spatele frontului Celui de-al doilea război mondial: acţiunea neutralizării câmpurilor şi drumurilor minate rămase după retragerea inamicului, în satele populate doar de bătrâni, femei şi copii.

Conform hotărârii Comitetului pentru apărare naţională al URSS, între 1944-1946 în regiunea eliberată Vologda s-au întreprins acţiuni de deminare – povesteşte Vladimir Esinov, producătorul filmului. Pentru aceasta au fost create batalioane de genişti din tinere ţărănci de 16-20 de ani, fără nici o pregătire militară, timpul alocat şcolarizării fiind de 70 de ore. Iar dacă experţii genişti însărcinaţi cu instruirea fetelor înţelegeau riscul imens al acestei acţiuni, comandanţii de batalion nu se grăbeau decât să execute ordinul. Fetele mergeau la moarte sigură. Instrumentul de detecţie folosit era o vergea metalică lungă, cu o terminaţie din lemn, cu care fetele pipăiau pământul în căutarea minelor antitanc. Descoperirea fiecărei mine era, practic, letală. Dar în fiecare dimineaţă, batalionul tot mai puţin numeros îşi relua războiul cu inamicul nevăzut, care a continuat şi după 9 mai 1945.

Pe fundalul acestei pagini tragice de război evoluează povestea de dragoste dintre instructorul de deminare Aleksei (L. Bicevin) şi o tânără mamă din batalionul de geniste, Polina (K. Andolenko), înştiinţată printr-o scrisoare (care se va dovedi ulterior a fi eronată) de moartea pe front a soţului ei. Căsătoria celor doi, acceptată cu greu de fiul Polinei, un puşti maturizat prematur, care ţine să protejeze onoarea familiei, este împiedicată de sosirea neaşteptată a soţului Polinei – prilej de magistrală desfăşurare a tripletului actoricesc format cu Serghei Gorobcenko. Codurile aspre ale onoarei, dar şi fatalitatea “câmpului născător de moarte” vor decide destinul tragicei iubiri.

Ideea filmului a survenit cu zece ani în urmă, în timpul documentării echipei de realizatori, în aceeaşi locaţie, pentru filmul documentar “Bal de absolvire pe câmpul minat”. Mărturiile participantelor la deminarea de acum mai bine de o jumătate de veac, dintre care unele mai trăiesc şi azi, se cereau ilustrate într-un film de ficţiune. “Lor le datorăm acest film”, susţine Vladimir Esinov.

Dar dincolo de faptul istoric în sine, impresionează, în primul rând, interpretarea actoricească a personajului colectiv feminin, atent detaliat şi ferit de clişee, pe care camera (Aleksandr Smirnov) ştie să îl suprindă în lumini distilate şi nuanţat rafinate, specifice cinema-ului “de atunci”. O femeie cu profil de sculptură antică, inconştientă de frumuseţea ei; o tânără cântăreaţă la chitară, modernă şi uşor rebelă, visând să plece la oraş, căreia o mină îi curmă şi iubirea şi visul de a ajunge artistă; o puştioaică nevrozată de groaza morţii, care înfăptuieşte în taină un ritual magic sui-generis, dovedit inutil, spre absolvirea de moarte năprasnică a suratelor ei. Toate au în comun o prospeţime şi o inocentă poftă de viaţă, o feminitate simplă şi o totală “nepricepere la bombe”. La demonstraţiile practice despre declanşator, o elevă cu rochie înflorată îi răspunde instructorului, privindu-l rotund şi deznădăjduit: “Ştiţi, la femei este altfel…”. Nimic din profilul masculinizat al femeii-komisar sau al femeii-tractoriste – sumbre modele impuse de anomaliile secolului XX. Nimeni nu are conştiinţa “înaltei misiuni” la care “ţara le cheamă”, nici pe aceea a sacrificiului, dar nici pe cea a iresponsabilităţii “organelor superioare”.

Este memorabilă “lecţia despre mine”, în care un tânăr instructor îndrăgostit de o elevă explică principiile focosului printre clinchetele de râs şcolăresc ale fetelor care nu pricep nimic, după care care cade ucis din pricina greşitei manevrări a “materialului didactic”. Buchetul de margarete adus pe furiş de genistul îndrăgostit se risipeşte pe pupitre. Câte zile va mai trăi aleasa inimii sale?

Pe acest contrapunct dintre viaţă şi moarte, inocenţă şi responsabilitate, e construit întregul film – un emoţionant imn adus nevinovăţiei jertfelor anonime din Cel de-al doilea război mondial.