“Rembrandt’s «J’accuse»” - o variantă intelectualistă a “Codului lui da Vinci”

Publicat (în variantă prescurtată) în Ziarul Lumina de marţi 14 decembrie 2010

Pentru iubitorii filmului de artă, ai artei video şi de avangardă, Peter Greenaway nu are nevoie de prezentare, el este ceea ce presa numeşte un “regizor-cult” sau un “mit în viaţă”. Filmele sale, de la Contractul desenatorului (1982), Burta arhitectului (1987), Bucătarul, hoţul, nevasta lui şi amantul ei (1989), la fascinantul Cartea de căpătâi / The Pillow Book (1996) şi până la Valizele lui Tulse Luper (2003) sunt o suită de demonstraţii ale unor teze estetice auctoriale pe cât de ermetice, pe atât de discutabile, în cazul în care ar fi supuse generalizării.

Fiind pe cât de incitante prin opulenţa şi ingeniozitatea invenţiei vizuale, pe atât de greu accesibile spectatorului obişnuit să vadă la cinema o poveste cu cap şi coadă, punând, aşadar, în paranteză discursul narativ în favoarea celui vizual, peliculele maestrului britanic îşi cer dintru început discursul exegetic, ba chiar îl provoacă. Conştient de aceasta, cineastul şi artistul vizual se oferă să le fie primul comentator.

Este ceea ce a făcut pe 24 noiembrie la Bucureşti, la conferinţa de presă şi masterclass-ul susţinut în cadrul Festivalului Internaţional al Filmului Experimental, eveniment inaugurat cu proiecţia ultimului său lungmetraj, “Rembrandt’s «J’accuse»”.

La fel de dens, incitant şi seducător în rostirea de tip academic, ca şi în spatele camerei de filmat, legendarul regizor este şi un excelent orator – calitate rară în breaslă -, dovedindu-şi capacitatea de a ţine cu sufletul la gură, mai bine de două ore, o sală supraaglomerată de cinefili şi de fani.

Pe urmele lui Umberto Eco şi al unor teoreticieni ai vizualului, ca René Huighe, cineastul britanic postulează prevalenţa imaginii asupra textului, ca dimensiune definitorie a culturii postmoderne. Exaltând revanşa vizualului asupra cuvântului scris, care terorizează civilizaţia de vreo 5000 de ani, Greenaway visează la un cinema fără Hollywood, fără story, fără actori, fără cameră de filmat (care e, după el, o chestie extrem de ineptă) şi fără… ecran. Publicul (în marea sa majoritate, foarte tânăr) îl ascultă înmărmurit, câţiva studenţi pun întrebări inteligente, pe care conferenţiarul are abilitatea să le întoarcă în favoarea sa (“chiar dacă susţinem contrariu, vedeţi că, de fapt, gândim la fel”), profesioniştii (prezenţi şi ei în număr destul de numeros) îl cruţă, amuzaţi.

“Să aruncăm la coş povestea!” “Să gândim în imagini!” “Să ne alfabetizăm privirea!” – iată câteva apeluri rostite cu convingerea unui avangardist sadea şi exaltarea lucidă a unui practician în stare a le pune, măcar 20%, în practică.

Şi, după ce convinge o sală întreagă de inutilitatea textului scris, Greenaway prezintă o docudrama cvasiştiinţifică supraîncărcată de limbaj discursiv, adică de verb, în care logicul domină intuitivul până la suprasaturaţie, iar vizualitatea polisemantică a unei opere picturale celebre este exploatată reducţionist, pe post de cod unic, pentru demonstrarea unei teze dinainte pregătite, ceea ce numai a îndemn la “alfabetizare vizuală” nu miroase!

Greenaway şi-a pregătit publicul: Cei ce caută la cinema adevărul, ar face mai bine să iasă din sală! Filmul e o minciună frumoasă sau o magistrală ficţiune – iată teza unuia dintre cei mai originali plăsmuitori de universuri fictive din arta a 7-a.

Ce l-a determinat pe Greenaway să facă “Rembrandt’s «J’accuse»”? Cu siguranţă, succesul năucitor al ecranizării “Codului lui da Vinci”. Şi nu pentru tezele anticreştine ale lui Dan Brown, ci pentru exploatarea ingenioasă, în cheie detectivist-semiotică, a unei opere picturale-simbol. Adică, pentru recursul fructuos la comorile nesecate ale culturii vizuale. Romanul poliţist îşi mai dăduse mâna în chip fericit cu semiotica în la fel de răsunătorul “Numele trandafirului” al lui Eco, reţeta era verificată.

Se ştie că cenzura politică şi religioasă a determinat pictorii renascentişti şi baroci să recurgă adesea la coduri cifrate, dar manualele uzuale de istoria artei nu se aventurează în asemenea dezbateri spinoase. De aceea, a decoda mesajele criptate dintr-o pânză celebră, ca Cina cea de taină sau Rondul de noapte poate fi la fel de palpitant ca a citi un roman poliţist. Desigur, miza “Cinei…”, fiind religioasă, aşadar, atemporală, este mult mai mare decât cea a “Rondului…”, care se rezumă, susţine Greenaway, la un scandal politic al vremii.

Şi totuşi, dacă e expusă interesant, descifrarea unei conspiraţii criminale din Olanda secolului al XVII-lea pe baza analizei unei picturi poate fi la fel de incitantă ca lectura unui roman poliţist de epocă, iar Greenaway ştie să o facă. Rezultatul este “Rembrandt’s «J’accuse»”, un documentar enciclopedic expus în termenii filmului experimental, titlul fiind o trimitere la celebrul pamflet politic “Acuz” al lui Zola. Şi chiar dacă limbajul vizual e mai puţin luxuriant ca în filmele sale precedente, şi chiar dacă demonstraţia e, din punct de vedere ştiinţific, destul de unilaterală, discursul filmic are originalitate, iar pelicula defineşte un nou gen, pe care Greenaway promite că-l va continua.