Incomunicare şi comunicare dincolo de cuvinte: “Morgen”

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 30 noiembrie 2010


© Mandragora

 Primul debutant în regie de lung-metraj din generaţia UNATC - 2000, câştigător în 2008 al Palme d’Or-ului la Cannes pentru scurt-metrajul „Megatron”, Marian Crişan este unul din cei care vor avea, cu siguranţă, un cuvânt important de spus în Noul Cinema Românesc.

Modest şi tenace, enigmatic şi “provincial”, asemeni protagonistului său din “Morgen”, Marian Crişan pare purtătorul unei umanităţi nealterate de larma festivalurilor, pe care ştie cum s-o potrivească în jargoanele filmice cele mai recente.

Dublu distins la Locarno (cu Premiul Special al Juriului şi cu Premiul Ecumenic) şi selectat în competiţia mai multor festivaluri europene, filmul scris şi regizat de Marian Crişan sub auspiciile casei de producţie Mandragora investinghează zonele marginale ale societăţii balcanice pentru a spune o poveste despre solidaritate umană, imigraţie, incomunicare şi comunicare dincolo de cuvinte. Într-un plan secund se derulează un discurs la fel de bine argumentat şi de grav (cu atât mai convingător, cu cât este realizat exclusiv din momente anecdotice) despre prezervarea demnităţii umane şi a legii firescului într-o Europă globalizată galopant, aflată în prea rapidă şi haotică schimbare.

Iată tot apanajul tematic şi etic al fraţilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne (L’Enfant, Le fils, Le silence de Lorna) – sursă de inspiraţie declarată (alături de un Ozu şi Jarmush) pentru tânărul debutant. Şi totuşi, un anumit ton stenic şi optimist, abia perceptibil, îl distanţează în chip salutar pe tânărul regizor român de modelele sale tri-continentale, pentru a contura (sper) un profil balcanic, autohton al realismului minimalist, care prea adesea, în Occident dar şi la noi, ia tonuri cinic-nihiliste.

“Morgen” spune povestea tentativelor unui imigrant kurd, eşuat în România din pricina neînţelegerii cu traficanţii transfrontalieri, de a trece ilegal graniţa pentru a ajunge la fiul său din Germania. Personajul (interpretat de actorul turc Yilmaz Yalcin), cu totul inocent şi necunoscător de limbi străine, este ajutat în tot acest parcurs de Nelu (alias Hatházi András), paznic de supermarket şi pescar amator din Salonta, care îl pescuieşte ad-litteram într-un şanţ de irigaţii şi, mai mult din milă decât din apetit pentru bani, inventează diferite trucuri năstruşnice sau stângace, pentru a-l trece clandestin graniţa în Ungaria.

Scenariul este o derulare liniară, în tente reţinute comic-amare, a acestor tentative, compromise când de vigilenţa vameşilor, când de temerile exagerate ale turcului debusolat, şi reuşite în final din îngăduinţa plictisită a grănicerilor. În plan fundal, momente descriptive ale vieţii de zi cu zi a lui Nelu, alternând între problema reparării acoperişului, monotonia orelor de serviciu, disputele cu soţia în privinţa unui concediu în Deltă şi a contractării unui împrumut bancar, presiunile rudelor pentru vinderea casei.

Chimismul neaşteptat stabilit dintre cei doi protagonişti, asigurat de cuplul actoricesc Hatházi András-Yilmaz Yalcin, care comunică numai prin semne şi vreo 2-3 cuvinte internaţionale (“Morgen”, “Alemania”) dar ajung să se înţeleagă destul de bine şi să se ajute reciproc, este cel care dă tonul filmului. În pauzele dintre escapade, turcul ajunge să se insereze în viaţa familiei lui Nelu pe post de muncitor zilier, ajutându-l astfel să-şi rezolve problema acoperişului fără să recurgă la bancă şi chiar să respingă propunerea vinderii gospodăriei. Bărbaţi de vârste şi categorii sociale apropiate, cei doi rezonează şi temperamental şi, cu toate că nu comunică verbal, se pare că au convingeri comune: sunt extrem de calmi, conservatori în tot ce înseamnă umanitate şi prietenie şi foarte încăpăţânaţi în atingerea scopului – aceasta ajutându-i să supravieţuiască în condiţiile degringoladei juridice şi sociale ale unei lumi obsedate de corectitudine politică, dar lipsite de repere morale.

Ardelean sadea, Nelu tace şi rabdă toate şicanele inspectorilor de frontieră, acceptă să i se confişte crapul pescuit în Ungaria, pe motivul aberant că “nu ar aparţine UE”, până când, la tentativa cinică a acestora de a-l expedia pe turc într-o ţară oarecare, printr-un “program european de reorientare a imigranţilor”, îi amendează prompt: “Mă, da’ nesimţiţi sînteţi!”.

Această discretă implicare civică şi cultivare cu umor a libertăţii interioare, nespecifice minimalismului european, nici introvertiţilor Jarmush-Ozu-Dardenne, îl apropie pe Marian Crişan de rebelul solitar Aki Kaurismaki (cel din “Omul fără trecut”), cu care, probabil (ne sugerează şi tema rockerilor provinciali din următorul său film), va mai dialoga.