O faţă a Raiului: moartea

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 ianuarie 2011



Cadru din "Underground". De pe situl regizorului

Grupul de visători kusturicieni din “Arizona Dream” discută cu voluptate adolescentină despre modul preferat de a muri. Pentru terestra şi bătăioasa Elaine, stăpâna fermei arizoniene îndrăgostită de maşini de lux, moartea este legată de împlinirea visului din copilărie de a zbura. Fiica ei adoptivă, imponderala Grace, pentru care zborul e o stare firească, dimpotrivă, doreşte trăinicia pământului: ea vrea să se reîncarneze într-o broască ţestoasă, “deoarece acestea sunt fericite şi trăiesc veşnic”. Animal ancestral, susţinător al Universului în cosmogoniile multor popoare, broasca ţestoasă este un simbol al înţelepciunii, al negrăitului şi al imortalităţii.

Dar să coborâm mai adânc, pe urmele broaştei ţestoase, în substraturile scenariului lui David Atkins. În “Mitul sfâşiat”, Vasile Lovinescu citează un basm al lui Petre Ispirescu, în care Făt-Frumos se logodeşte cu Broasca Ţestoasă, fiinţă simbolică în care ezoteristul valah o vede pe Persefona, zeiţa morţii şi a adâncurilor. Pe când avea grijă de peşti la Departamentul de vânătoare şi pescuit al Statelor Unite, Axel îşi amintinteşte de scurta sa perioadă de surzenie din copilărie şi mărturiseşte că “i-ar fi plăcut o lume mută”, închinând, totodată, un adevărat imn fiinţei alunecătoare a apelor, preluat ca leitmotiv de coloana sonoră: “Peştele nu gândeşte, întrucât ştie totul” (“The fish doesn’t think because the fish knows everything”). Se pare că Grace, tăcuta “Persefona” din deşertul arizonian are o anumită intuiţie a fericirii edenice, când îşi descoperă filiaţia ascunsă, chtoniană cu Axel, dar acesta, aflat în pragul deschiderii spre vârsta solară - motiv pentru care o şi alege pe Elaine -, nu doreşte să se întoarcă în substraturile copilăriei sale lunare, pe care tocmai încearcă să le depăşească. Negăsindu-şi “Făt-Frumosul” şi abandonând proiectul fericirii edenice, Grace-“Persefona” se pune în răspăr cu “taina fericirii ineluctabile a broaştei ţestoase” şi se întoarce în adâncurile de unde a venit. Ea apăsă grăbită pe trăgaci, suprimându-şi iubirea şi şansele de maturizare în lumea aceasta… Moartea ei nu are o rezonanţă propriu-zis tragică în dialectica de adâncime a filmului, ci doar (în sensul aceloraşi Misterii Dionisiace) de “volută descendentă” a unei deveniri permanente. Bătrânul şi falnicul stejar luminează straniu şi ireal cerul indigo din noaptea sinuciderii, cu acelaşi aer sărbătoresc-nupţial cu care luna colorată în studio va primi ambulanţa stelară ce-l poartă pe decedatul unchi Leo.

În “Vremea ţiganilor”, moartea Azrei la naştere este însoţită de translatarea subită a fundalului nocturn al marelui oraş din spatele ei, sub privirile înmărmurite ale mirelui ei, Perhan; fundalul de lumini începe să se mişte tot mai repede, ca un tren accelerat, în timp ce trupul culcat al Azrei se înalţă în aer, înveşmântat în aceeaşi rochie de mireasă; luminile se contopesc într-o singură pată, ca o traiectorie de cometă. (Filiaţia formală cu levitaţiile din filmele tarkovskiene este evidentă, doar că la Tarkovski acestea materializează, în registru contemplativ-diafan, împlinirea erotică, iar nu etapele destrupării thanatice.) Goana tot mai rapidă a timpului vesteşte trecerea în altă lume, lucrurile din jur se mişcă ameţitor, ca un carusel grăbit, pentru a deborda în infinit… La fel moare zănatecul Bata, invalidul sărac cu duhul (din “Underground”), vegheat de sora sa Natalija, care îi povesteşte “Alice în ţara minunilor”. Bata i se destăinuie că tocmai a fost în vis în Ţara minunilor, condus de mama lor moartă; acolo vorbeau “cu păsările, cu fluturii şi cu animalele” şi se îndreptau spre “o nuntă mare”. “Toţi erau acolo: bunica Julka şi bunicul Sava… O să-mi fie bine acolo unde merg”… Pereţii camerei încep să se mişte tot mai repede, halucinant, Natalija izbucneşte în plâns, se aude un lătrat de câine în noapte…

Miturile vechilor popoare susţin că, înaintea episodului biblic al înălţării Turnului Babel, după care Dumnezeu a amestecat limbile, pe pământ se vorbea un singur grai. Tradiţiile susţin că aceasta era limba originară a primilor oameni, a îngerilor şi a animalelor.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]