Cadru din "Underground" |
Cel mai evident motiv paradisiac, nupţial şi thanatic totodată, sunt vălurile de mireasă. Vehicul spre celălalt tărâm, ele sunt un semn al trecerii dincolo, al nuntirii cosmice, o punte, o prevestire sau un ecou, asemeni umbrei unei năluci. Danira, sora şchioapă a lui Perhan (din Vremea ţiganilor) îşi vede mama, moartă la naştere, zburând în rochie de nuntă, însoţindu-i pe cei doi fraţi un timp în urma automobilului, pe drumul nefast spre Italia. Înainte de a muri, tot la naştere, mireasa lui Perhan îşi pierde cununa şi vălul, care se lungeşte tot mai mult spre cer, în bătaia vântului nopţii, prevestind elegiac traseul sufletesc al tinerei femei. Jelena, mireasa fiului lui Jovan din Underground “zboară” în rochie de nuntă în jurul mesenilor, susţinută în aer în mod foarte vizibil de o maşinărie mecanică artizanală (decorurile, semnate, ca şi în Vremea ţiganilor, de Miljen Kljaković, contribuie hotărâtor aici la poetica vizuală a filmului). Un mesean ce merge atent în faţa ei îi suflă aer în voal din nişte foale, spre a simula senzaţia aerodinamică; nuntaşii o privesc şi o ating cu evlavie, ca pe o binecuvântare, o fiinţă cerească… Inocentă şarjă ludică postmodernă: un înger cu pârghii, bielă şi manivelă poate fi totuşi un înger (la Kusturica, nu şi în Wittgenstein-ul lui Derek Jarman!) mai credibil decât unul alegoric, cu aripi de văzduh, în ochii sceptici la miracol ai copiilor sfârşitului de secol XX.
Instalaţiile vizuale ale scenografiilor lui Kusturica, prezente mai ales în Arizona Dream, Underground, Pisica albă, pisica neagră (semnate de directorii artistici Jan Pascale, respectiv Miljen Kljaković şi Milenko Jeremić), dar prefigurate încă de momentele suprarealiste din Vremea ţiganilor, trimit către un alt “copil mare al ecranului”, Terry Gillian. Doar că instalaţiile regizorului britanic stabilit în S.U.A., chiar dacă sunt prin excelenţă ludice şi adresate copiilor rebeli şi adolescenţilor de toate vârstele (în Fraţii Grimm, 2005, în Ţara minunilor/Tideland, 2006), sunt de obicei pronunţat htoniene şi relativ agresive (Brazil, 1985), specifice demiurgiei rocamboleşti a universurilor sale fantastice. Elementele suprarealiste ale scenografiilor kusturiciene, în schimb, mai “îmblânzite”, se supun unui univers esenţialmente antropic.
Dar fiinţele “cereşti”, asemeni atomilor de sinteză, mor în filmele regizorului sârb, nu rezistă mult pe pământ, “se dezintegrează” asemeni nucleelor de sinteză, grăbindu-se să-şi regăsească obârşia (ca în mitul eternei întoarceri). Mireasa Jelena se va scufunda în adâncul fântânii, deznădăjduită de pierderea mirelui, completând lunga suită kusturiciană a visătorilor sinucigaşi.
[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie ]
_________________________
[*] Din motive mai degrabă fonetice şi sentimentale, am preferat să păstrez grafierea veche a adjectivului franţuzesc (în pagina ZL apare forma actualizată, cu "z") .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu