Dezastrele apostaziei şi înfruntarea blestemului. Similitudini baladeşti carpato-caucaziene

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 20 septembrie 2011

Dacă în Legenda Meşterului Manole, blestemul care duce la prăbuşirea sistematică a zidului bisericii nu are explicaţie, lăsând loc interpretărilor de tip vetero-testamentar sau păgân a “unui Dumnezeu surd sau neîndurător”, în legenda înrudită de pe malul răsăritean al Mării Negre (cel puţin în varianta ei cultă) lucrurile sunt mult mai limpezi din perspectivă creştină. Nu întâmplător, cineastul armean născut la Tbilisi a apelat la cunoscutul epos georgian din secolul al XVIII-lea, Legenda fortăreţei Suram, pentru a exprima, într-un limbaj cinematografic extrem de modern, ideile fidelităţii faţă de ţară şi de credinţă.

Iată pe scurt subiectul legendei ecranizate de Serghei Paradjanov. La Tbilisi, Marele Cneaz porunceşte construcţia fortăreţei Suram. Doi tineri, Durmişhan şi Vardo, se iubesc, dar nu se pot căsători, întru cât ambii sunt robi la un boier nemilos. Ca să îşi impresioneze un prieten, boierul îl eliberează pe Durmişhan şi îi dăruieşte un cal, cu care acesta pleacă în lume să strângă bani, ca să-şi răscumpere iubita. Dar frumoasa Vardo are darul clarviziunii şi presimte că Durmişhan nu se va întoarce. Pe drum, trimişii boierului îi fură lui Durmişhan calul, singura sa avere, ceea ce îl face aproape un paria. Ajuns în ţara turcească, Durmişhan face cunoştinţă cu un gruzin renegat, negustorul Osman-Aga, care îi povesteşte istoria vieţii sale. Rămas orfan în urma silniciei tătarilor şi vândut ca rob de propriul său cneaz, acesta îşi ucide noul stăpân, fuge în ţări străine, unde îşi schimbă credinţa şi numele şi, devine războinic, apoi negustor. Se îmbogăţeşte, dar nu-şi poate ierta lepădarea de limba şi legea strămoşească. Ajuns sub protecţia lui Osman-Aga, Durmişhan se căsătoreşte în legea islamică şi are un fiu: Zurab.

Tânăra Vardo pleacă în căutarea iubitului său, se roagă Sfintei Nino, Sfântului David (ocrotitori ai Gruziei) şi Sfinţilor Arhangheli pentru întoarcerea lui, dar rugăciunea şi jertfele nu-i sunt primite. O ghicitoare bătrână îi arată starea actuală a lui Durmişhan, dar nu o poate ajuta. Când ghicitoarea moare, Vardo îi ia locul.

În urma unei viziuni a Maicii Domnului, Osman-Aga îşi împarte avutul săracilor, îi lasă lui Durmişhan afacerile şi primeşte din nou botezul creştin, dorind să se reîntoarcă acasă. Dar fanaticii musulmani îl ucid mişeleşte pe drum.

Copilul Zurab, fiul lui Durmişhan are un învăţător creştin georgian, supranumit “Cimpoierul hazliu”, care îl deprinde cu credinţa şi eroii strămoşeşti. Ajuns adolescent, Zurab încearcă fără succes să-şi întoarcă tatăl, pe Durmişhan, la creştinism. Trec câţiva ani. Zurab se înrolează în oastea Marelui Cneaz.

Dar fortăreţeaţa Suramului tot nu a putut fi reconstruită! Zadarnic preoţii fac rugăciuni, zadarnic oamenii aduc sacrificii. Un grup de soli ai Marelui Cneaz, printre care şi Zurab, merge la ghicitoare. Clarvăzătoarea Vardo îl recunoaşte pe fiul fostului ei logodnic, pe care-l iubeşte ca pe propriul copil. Ea îi dezvăluie preţul cu care poate fi ridicată fortăreaţa: este viaţa lui Zurab, care trebuie să se zidească în trupul cetăţii. Tânărul primeşte profeţia cu bucurie şi, cu binecuvântarea învăţătorului său şi a sfinţilor ocrotitori ai Georgiei, o duce la îndeplinire. Fortăreaţa este terminată, doliul încetează, Marele Cneaz porunceşte poporului să se închine lui Vardo, mama spirituală a noului mucenic.

Toate personajele legendei par a fi supuse blestemului. Rugăciunile lor sunt surde şi neprimite, Însuşi Dumnezeu parcă Şi-ar fi întors faţa de la ei. Şi chiar aşa este, semn că lepădarea de credinţă aduce blestemul lui Dumnezeu. Durmişhan îşi uită credinţa şi datinile, dar mai înainte o făcuse negustorul turcit şi, cu siguranţă, mulţi alţii. Într-o ţară terorizată de păgâni fanatici şi înarmaţi, cei slabi cedează, iar păcatul apostaziei se extinde asupra întregii comunităţi. De aceea, cetatea nu se lasă zidită.

Vardo este părăsită de Durmişhan, “cel înalt şi frumos”, care nu se va mai întoarce niciodată. Destinul fetei este spulberat, viaţa ei devine inutilă. Având darul clarviziunii (de care se folosise doar la porunca ocazională a cneazului său), ea devine ghicitoare, dăruindu-se, în acest fel, vieţilor altora. Profeţii, vizionarii şi ghicitorii nu au destin personal, ei sunt afierosiţi – lui Dumnezeu sau demonului: pe cine va alege, în final, Vardo? Blestemul ce plana asupra ei este o parte din blestemul întregului neam, iar Vardo îl primeşte în braţe. Degeaba o înduplecă ghicitoarea bătrână să nu îşi ia asupra-şi povara blestemată a iscodirii sorţilor altora! Vardo simte că nu are cale de întoarcere, tot ce poate face pentru sufletul ei este ca, în ciuda întunericului în care se cufundă, să păstreze în adâncul inimii un licăr de speranţă. Renunţând la propriul destin, Vardo va îndruma ursitele altora, până când calea i se va intersecta cu cea a alter-ego-ului ei (Zurab) şi, prin el, cu destinul neamului său.