Cine-rapsodii despre viaţa cenobitică armenească

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 3 septembrie 2011

Cadru din "Sayat Nova" (Înmormântarea Patriarhului Lazarus)

“Căutam liman de refugiu pentru iubirea noastră, dar viaţa ne-a condus în tărâmul morţilor” – oftează amarnic versurile poetului-menestrel Sayat-Nova. Dezamăgirea iubirii şi deşertăciunea vieţii aulice îl aduc pe însetatul de cer la mănăstire.

“Ne-ai părăsit şi ai plecat, dar noi, cei vii, te-am înfăşurat într-un cocon, pentru ca în noua ta viaţă să izbucneşti în zbor ca un fluture”. Iată unul din motivele esenţiale ale filmografiei lui Paradjanov: motivul coconului, al nimfei de fluture, al transfigurării – pregătirea pentru o nouă viaţă, renăscută în cer. Tunderea monahală a Poetului este prilejul unei asemenea renaşteri îngereşti, chiar din viaţa aceasta.

Surprinzător, intrarea în mănăstire nu începe cu exersarea faptelor ascetice, nici cu manifestări de evlavie exaltată, ci cu practica cea mai banală, lumească la o primă vedere, a traiului în comun. Înaintea ascezei se află iubirea fraternă, a cărei primă expresie este ospitalitatea – ne arată Paradjanov. Şi, cum cel mai universal semn de ospitalitate este invitaţia la masă, capitolul vieţii noului-venit la mănăstirea Ahpat debutează cu o scenă a mâncatului în comun, ce redescoperă valenţele sacre ale hrănirii. În curtea însorită a lăcaşului, obştea de robe cenuşii soarbe cu nesaţ sucul fructului naţional: rodia. Gestul conţine un sâmbure provocator, având în vedere paleta simbolistică a rodiei, în care erotismul este, de obicei, primul element semnificat. Enigmatic, novicele încă neintegrat stă de o parte, cu o carte deschisă în mâini. Zgomotul aspru al sorbitului, care a întrerupt suita chemătoare a dangătelor de clopot, domină scena, aducând un sentiment al concretitudinii şi sugerând, fără concupiscenţă, legătura stenică cu pământul (pentru că există o sănătate a ascezei) şi un simţ al realităţii duhovniceşti specifice vieţii monahale răsăritene. Fără a se aventura în teologhisiri vizuale, Paradjanov intuieşte sensul spiritual al materiei, vocaţia ei pneumatoforă. “Naturile sale statice” din filme o mărturisesc exemplar, iar scena, discret polemică a “dejunului călugăresc” (faţă de pietismul puritan) o confirmă: o minte curată şi drept-socotită vede în rodul pământului nu “fructul oprit”, ci hrană, hrană regală, binecuvântată.

Pentru novice mănăstirea este, în primul rând, un alt habitat de exersare a vieţii comunitare: sfărâmatul strugurilor pentru vin, presatul uleiului, dăltuirea crucilor monumentale de piatră, spălatul ritual al picioarelor, rucodelia – toate se fac împreună, fără zarvă, în tăcere şi adâncire în rugăciune. Planuri-ansamblu compuse simetric alternează cu planuri-detaliu, pentru a descrie cutumele şi coralitatea vieţii cenobitice. Mişcările sunt despătimite şi fireşti, asemeni muzicii liturgice ce umple coloana sonoră. Reuniţi de voturile iubirii lui Hristos, fraţii redescoperă sensul de zi cu zi al sobornicităţii, al participării la Trupul mistic al Domnului. Mirele Ceresc se prefigurază a fi răspunsul la întrebarea Poetului: “Unde pot găsi iubire dezinteresată?”

Evenimentul major al traiului la mănăstire este înmormântarea Preafericitului Lazăr, Catholicosul tuturor armenilor. Un sol vesteşte solemn: “În această noapte de Sfântul Sarkis, o mare jale ne trimite cerul peste noi; jale, jale, neostoită jale ne trimite azi cerul”. Asemeni unui cor antic, călugării preiau lamento-ul şi îl repetă, apoi intră cu lopeţi în catedrală. Părtaşii la taina euharistică participă cu duhul la evenimentul care îi reuneşte cu întreaga comunitate de neam şi credinţă. Încă o dată, Paradjanov îşi instalează trepiedul camerei de filmat în cer şi filmează, cu dezinvoltură şi har, cele ale duhului.

Corul îngerilor-copii este încă o imagine emblematică. Pudraţi, răvăşiţi şi stângaci, cu capetele ieşind dintr-o perdea albă ce îi înfăşoară, unii, cu feţele poleite, ei psalmodiază, privind în sus ori ţinând în mâini mitre şi alte obiecte arhiereşti. Pornind de la alegoriile cu îngeri-copii din tablourile baroce, Paradjanov pastişează câteva detalii, fără a violenta văzul şi introduce altele noi, susţinătoare ale sensului sacru iniţial, obţinând o emoţie complexă, filtrată intelectual, mai sinceră decât cea a barocului. Semnificaţia religioasă a scenei nu este deturnată, ba dimpotrivă. Gravitatea icoanelor şi sublimul muzicii psaltice, care domină atmosfera, o confirmă.

În estetica postmodernă recursul parodic nu duce obligatoriu la parodie: epuizat ca mesaj independent, citatul cultural modernizat uşor (şi fără intenţii destabilizatoare) redevine credibil.