O Legendă a Meşterului Manole caucaziană

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 6 septembrie 2011

Cadru din "Legenda fortăreţei Suram"

Mulţi sfinţi, înaintea morţii trupeşti, şi-au vestit ucenicii că “vor rămâne vii”, fiind gata şi după moarte să le asculte şi împlinească cererile. Nu acelaşi lucru se poate spune despre ceilalţi oameni, fie ei subiecţi ai unei morţi violente sau nu. Numai cel ce îşi asumă conştient moartea sau suferinţa trupească în numele unui ideal superior, martirul (personaj esenţial în toate marile religii) poate depăşi groaza produsă de violenţă.

Prin nevoinţa morţii sângeroase acceptate în numele lui Dumnezeu, mucenicul “îşi consumă moartea” din viaţă, nemaiavând să mai moară. În timp ce pentru cei mai mulţi oameni (inclusiv credincioşi) moartea înseamnă somn şi uitare (“a adormi întru Domnul”) şi, în cel mai bun caz, odihnă (“odihneşte, Doamne, pe robul tău... într-un loc lipsit de durere, întristare şi suspin”), în cazul mucenicului, cogniţia, afectul şi voinţa – cele trei atribute ale psihicului – rămân active, fiind chiar potenţate de marea apropiere de Dumnezeu, mărturisită în timpul nevoinţelor pământeşti. Biruind prin dragoste şi credinţă durerea şi groaza, el depăşeşte hotarele firii, cucerindu-şi un trup de strălucire şi slavă. Pe drept cuvânt, mucenicul nu mai este rob, ci prieten şi mire al Domnului, bucurându-se de o intimitate de taină, cu totul negrăită, cu Dumnezeu. Rugăciunile sale au mare îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu; ca unul ce a dat totul pentru Hristos, şi Hristos îi va împlini toate cererile. Prototip al eroului întemeietor, sfântul mucenic are puterea să apere cetatea, poporul, Biserica Luptătoare. El devine invincibil. Asemeni Sfântului Gheorghe, care i-a devenit prototip, el este, prin excelenţă, Purtător de biruinţă.

Sângele martirilor a fost numit “sămânţa creştinismului”, căci întotdeauna martiriul a devenit prilej de masive convertiri şi catalizator extraordinar al credinţei. Este grăitor, în acest sens (şi aparent paradoxal), că în Biserica Ortodoxă mucenicii (adesea, feciorelnici) sunt asociaţi cu nunta şi fertilitatea. În slujba de cununie, prima ceată de sfinţi invocaţi este cea a martirilor, mirii cereşti ai lui Hristos. Părtaşi ai tainei tainelor, ei devin temelie nebiruită a fragilelor vetre omeneşti.

În tradiţia arhitecturii ecleziale, bisericile se construiesc întotdeauna pe locuri sfinţite de sângele eroilor neamului şi martirilor, ori poartă în inima lor părticele din trupurile acestora; niciodată, însă, sângele unor victime oarecari ale hazardului, persuasiunii ori vicleşugului nu poate fi materia susţinătoare a Sfintei Jertfe, nici temelia unui altar.

Legenda fortăreţei Suram, ecranizată de Paradjanov la Gruzia Film în 1984 împreună cu Dodo Abaşidze este unicul film din cinematograful mondial care tratează din perspectivă creştină sacrificiul de construcţie şi unul din extrem de puţinele care abordează în genere acest subiect.

În perioada în care se desfăşoară acţiunea legendei (sec. XVII-XVIII), teritoriile din sudul Georgiei au fost înglobate de Imperiul Otoman, care continua, alături de Persia, să exercite presiuni uriaşe asupra ţării. Lepădarea de credinţă era un fenomen frecvent în teritoriile ocupate, fiind percepută ca o tragedie colectivă, ce săpa îndelung la temeliile neamului. Producţiile populare ale epocii exprimau cu jale acest sentiment.

Filmul Legenda fortăreţei Suram sintetizează tabloul istorico-social al epocii într-o epopee desfăşurată pe parcursul a trei generaţii. Tragedia unei iubiri neîmplinite şi a două vieţi eşuate în apostazie se întreţes în jurul subiectului central: înălţarea cetăţii Suram. Situată în inima ţării, ea asigură securitatea întregii patrii, ameninţată din toate părţile de duşmani. Dar din motive necunoscute, cetatea nu se lasă înălţată.

Toate personajele povestirii par a fi supuse blestemului; sorţii tuturor pică pe nenoroc. Rugăciunile lor sunt surde şi neprimite, Însuşi Dumnezeu parcă Şi-ar fi întors faţa de la ei. Şi chiar aşa este, semn că lepădarea de credinţă aduce blestemul lui Dumnezeu. Într-o ţară terorizată de păgâni fanatici şi înarmaţi, cei slabi cedează, iar păcatul apostaziei se extinde asupra întregii comunităţi. De aceea, cetatea nu se lasă zidită. Sentimentul de blestem colectiv planează asupra tuturor. Ce trebuie făcut pentru recâştigarea bunăvoinţei divine? Din cenuşa marilor dezastre personale se va ridica, în sfârşit, un salvator: tânărul Zurab, fiul unui gruzin renegat, care va lua asupra-şi blestemul şi se va lăsa de bunăvoie zidit la temelia cetăţii.

Dragostea de ţară a martirului topeşte tăcerea cerească şi deschide, în final, ferestrele ţării spre Dumnezeu. Ca într-o nouă zi a Creaţiei, Marele Cneaz porunceşte “Să fie lumină!”, proclamă încetarea doliului şi începerea marii sărbători.