“Elena” şi Apocalipsa

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 ianuarie 7520


Nadejda Markina şi Andrei Smirnov în "Elena" de Zviaghinţev

“Elena” este cel de-al treilea lung-metraj al lui Andrei Zviaghinţev. Câştigător al Premiului juriului la secţiunea “Un certain régard” de la Cannes în 2011, deţinător al altor premii şi nominalizări la festivaluri internaţionale, filmul a fost bine primit de critică şi de iubitorului cinematografului de artă, cărora le-a produs însă şi un anumit şoc, provenit din turnura radicală de limbaj şi de gen, pentru care optează autorul “Întoarcerii” şi “Exilului”: de la filmul-parabolă metafizică, saturat de simbolism biblico-elenistic şi trimiteri spre marea cultură europeană, plasat într-un orizont aproape atemporal, la thrillerul cvasi-poliţist din actualitatea imediată, “recent” şi minimalist în expresie, rece şi impersonal, epurat aproape radical de simboluri şi de enigme. La prima vedere, extrem de uşor de digerat de publicul multiplexurilor, filmul este în aceeaşi măsură de derutant pentru spectatorii (fie şi avizaţi) lipsiţi de sensibilitate religioasă.

Castingul excepţional (ferma şi supusa, dar ambigua Nadejda Markina, flegmaticul Andrei Smirnov şi Elena Lyadova, provocatoare şi blazată), susţinut de muzica lui Philip Glass şi de imaginea semnată de Mihail Krichman (cel din "Întoarcerea" şi "Exilul") i-au conferit filmului o vibraţie aparte, aerată şi sumbră, tensionată dar neostentativă, de concert cameral, în aparenţă limpede ca mesaj, dar cu o coda creştină abia desluşită.

Dar despre ce povesteşte “Elena”? Despre un cuplu de vârstă mijlocie - Elena şi Vladimir – ea, o femeie modestă, fostă asistentă medicală, el, un om bogat, retras din afaceri. Pentru Vladimir, Elena este în primul rând doică, pentru Elena, el este o sursă de protecţie şi supravieţuire decentă pentru ea şi rudele ei sărace, care fac copii, dar refuză să muncească. Se pare că, totuşi, cei doi se iubesc şi au grijă unul de altul; Elena chiar intră stingher într-o biserică să aprindă o lumânare pentru sănătatea soţului său. Fiecare are copii din căsătoriile anterioare – Elena, un fiu alcoolic, a cărui familie e nevoită s-o întreţină, Vladimir, o fiică cinică şi boemă, care refuză să-şi vadă tatăl. Discuţiile celor doi se învârt în jurul banilor, care devin o problemă stringentă când nepotul Elenei, un tânăr semidelincvent, la fel de nepricopsit ca şi taică-său, trebuie scutit de armată. Vladimir refuză să finanţeze clanul soţiei, pe care-l acuză de parazitism, dar acceptă s-o susţină material pe aroganta sa fiică. După un preinfarct, Vladimir e vizitat la spital de fiica sa, cu care se împacă neaşteptat, şi hotărăşte să-şi facă testamentul în favoarea acesteia. Văzându-se pe cale de a fi exclusă, Elena îşi foloseşte cunoştinţele de medicină pentru a provoca moartea lui Vladimir înainte de redactarea testamentului. Moştenirea se împarte legal în favoarea Elenei, al cărei clan se mută din cartierul proletar în apartamentul luxos al lui Vladimir.

O dramă naturalistă cu nici un personaj luminos, cu nici o vibraţie de adâncime umană, cu o teză de un fatalism fără drept de apel. Distribuitorii francezi au înţeles – povesteşte regizorul – că “Elena” este un film despre lupta de clasă, iar săptămânalul “Le Monde”, că e o demascare a rigidităţii de castă a societăţii ruse actuale. Cum filmul nu îşi judecă eroii şi nu îi pedepseşte, iubitorii moralismului îl pot vedea – observă comentatorii peliculei - ca pe o apologie a crimei lumpen-proletare în numele subzistenţei şi egalitarismului, iar bogaţii vor găsi în el argumente pentru izolarea egoistă în propriul turn de fildeş. Tot atâtea opţiuni de lectură, tot atâtea piste false îngăduite de peliculă, în care spectatorii vor cădea în funcţie de propriile obsesii. “Elena” este asemeni unei oglinzi extrem de fidele, extrem de bine şlefuite, în care spectatorul secolului XXI se regăseşte pe sine. Şi tocmai de aceea e un film foarte trist. Un film aproape lipsit de speranţă…

Zviaghinţev se dezvăluie: da, este un film despre Apocalipsă. Despre Apocalipsa lipsei de cărări dintre semeni, a asepticităţii absolute a cotidianului, a egoismului absolut, independent de statutul social, în care sensul (vorba uneia dintre eroine) nu mai există. Dostoievskian, diavolul în chip de cumătră bătrână aprinde cucernic în biserică o lumânare… Şi tot dostoievskian, după crimă, dincolo de orice raţionalitate, lumea din jurul impasibilei Elena este cuprinsă de haos. Aproape nici o reacţie a personajului, ci doar schimbarea de lumină şi conjunctura de mici întâmplări inexplicabile şi lipsite de consecinţe imediate în care acesta plonjează (moartea unui cal, o pană de curent peste tot oraşul, un omor, prababil ratat, la care pactizează camarazii de beţie ai nepotului Elenei) şoptesc cu discreţie că orice crimă declanşează o poartă a infernului, a întunericului, a Apocalipsei. Şi spectatorul este singurul care simte că, în pacea aparentă instalată în apartamentul invadat, haosul declanşat o va lovi şi pe protagonistă.