O artă mystagogică a ecranului

Apărut în Ziarul Lumina de miercuri 4 ianuarie 2012 (7520)

Colaj de Elena Dulgheru

În căutarea unei arte mystagogice a ecranului, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm în ce măsură urmărirea imaginii paradisului în cinema ne pune faţă în faţă cu o “scară a raiului”. Scara Raiului?! Ce are aceasta de-a face cu filmul?! Nu este prea îndrăzneaţă, ba chiar sacrilegă deturnarea unei formule consacrate a asceticii răsăritului de către o artă mundană, o artă care de-atâtea ori şi-a făcut titlu de glorie din dinamitarea sfinţeniei? Ce are de-a face Scara virtuţilor, acest simbol axial al desăvârşirii creştine, cu caruselul haotic al fantasmelor din întunericul sălii de cinema? Ce are de-a face disciplina îmbunătăţirii lăuntrice cu jocul înşelător al priveliştilor văzului? Arena largă a spectacolului scenic, cu verticala îngustă şi aspră a urcuşului mistic?

Nu-mi propun să concep un tratat de “ascetică a ecranului”, nici să ordonez valoric regizori şi filme după o ipotetică scală a sfinţeniei oamenilor şi lucrurilor (Cerul, ca şi artele, are oroare de ierarhii unidimensionale).

Fără a atenta în vreun fel la confiscarea, fie şi formală, a monumentalei opere patristice a Sfântului Ioan Scărarul, ori a modelului ei arhaic, Scara patriarhului Iacob, cu întreaga eflorescenţă simbolică dezvoltată în jurul acestora, căutarea imaginii Paradisului în cinema întreprinde o restituire esenţială. Ea readuce criteriile vieţii spirituale în estetică, drept norme subsidiare ale artei, adică pune sub reflector rânduirea duhovnicească (niciodată, de fapt, dispărută) din infrastructura meşteşugurilor moderne ale … frumosului. Excursul teoretic porneşte, în acest caz, de la focalizarea asupra unei problematici nodale a religiosului: imaginea Raiului. Căutarea acesteia în cinema – demers la prima vedere don-quijotesc, se instituie într-un parcurs spiritual de dublă diagnoză: a stării artelor, dar şi a mentalului civilizaţiei contemporane.

Raportarea omului şi a artei sale la transcendent şi, în special, la reprezentarea cea mai comună, universal dezirabilă şi mai palpabilă a acestuia, Raiul, se instituie într-o scală de evaluare a condiţiei umane, în cele mai subtile reflexe ale ei: aceasta e “Scara Raiului”. O scară (sau o scală) aşezată în faţa condiţiei cotidiene a artelor omului, nu pentru a cuantifica “sfinţenia” actului artistic şi cu atât mai puţin pe cea a artizanului, ci pentru a le pune în lumina înţelegerii capacitatea de rezonanţă cu puterile dumnezeieşti, capacitatea de comunicare cu transcendentul. O scară nediscriminatorie şi neacuzatoare, o scară înţelegătoare şi flexibilă, a cărei menire principală este reamintirea Edenului. O scară al cărei model îndepărtat e cărarea verticală de îngeri, oameni şi demoni din visul Patriarhului Iacob. O scară a anamnezei. Un parcurs iniţiatic de redescoperire a imaginii Paradisului în artă şi, implicit, de descifrare a codurilor paradisiace înscrise în spiritul contemporan şi, astfel, de regăsire a celestului mundan – traseu accesibil oricărui nivel de deschidere religioasă a omului.

“Scara Raiului” (chiar şi în cinema) începe, aşadar, de la zero! Să nu ne mirăm dacă vom descoperi pe primele ei trepte afecte mundane, duhovniceşte destul de amendabile; ca şi în tratatele de ascetică, primele trepte sunt cele ale despătimirii şi căutării drumului spre purificare (catharsis). Doar că în cinema (şi în teatru) catharsis-ul aparţine, de obicei, ultimei trepte: după el, filmul sau spectacolul se termină… Iată şi motivul pentru care între cele două universuri (al filmului şi al vieţii duhovniceşti) raportul nu este, în general, de suprapunere, ci de continuitate complementară.

Este tot mai necesară astăzi o pledoarie, rostită din amvonul profan al artelor spectacolului, pentru revitalizarea subiectivă a Bizanţului – imagine ideală şi utopică (dar cine poate trăi fără utopii?) a marii oecumene creştine, prima “Uniune Europeană” (chiar Eurasiatică…) fondată nu pe principii păgâne de dictat militar, ci pe o unică şi înaltă comuniune de spirit.

Un Bizanţ fracturat în destine temporal divergente de “amestecul de limbi” al istoriei, dar păstrând în memorie holograme ale aceluiaşi Paradis, cântat odinioară într-o aceiaşi limbă. Un Bizanţ pierdut printre veacuri, regăsit în folclor şi în substraturile inimii şi transformat, în sfârşit, în “sentiment” sau în dor, adică grefat ineluctabil în fiinţa noastră cea mai profundă, spre a puncta verticala aceluiaşi destin supraistoric. Un Bizanţ cosmopolit şi poliglot, profund religios, deschis, înţelept şi flexibil, prima “naţiune supranaţională”, a “unşilor Domnului” (acesta era numele originar al creştinilor) – tezaurul unei identităţi supraetnice, est-europene şi universale, providenţiale pentru supravieţuirea noastră spirituală. Un Bizanţ subiectiv, ale cărui timide renaşteri în artele veacului sunt tot atâtea trepte de răsărit de soare.