Argonautica, azi… Fascinaţia Caucazului [I]

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 31 ianuarie 2012

Apele Minerale Caucaziene. Peisaj urban

De multă vreme mă obsedează forţa şi dramatismul ascuns al Caucazului. Personalităţi de granit, ori zvelte ca trestia, mânuitoare neîntrecute de condeie, ori de săbii, bărbaţi cu ochi adânci şi trăsături ancestrale, sculptate parcă în piatră. O piatră zveltă şi mereu tânără, imposibil de capturat, asemeni rugului nemistuit, piatra arzătoare a duhului. Paradjanov şi Abuladze, Ioseliani, Bulat Okudjava şi Charles Aznavour, dar şi Iosif Visarionovici Stalin… Istorii şi destine dramatice, demiurgice sau devastatoare, piscuri de foc şi abisuri ameţitoare, plămădite parcă din lava şi gheţarii munţilor vulcanici. Şi, sub picioarele lor, umerii albiţi ai poeţilor şi ai dantelarilor în piatră ai Evului Mediu, ai regilor înţelepţi intraţi în sinaxare, ai întemeietorilor de alfabet ai antichităţii… Şi, dincolo de creştetele lor şi survolând în jurul acestora, fâlfâituri de săbii şi sângele dănţuitor al generaţiilor de martiri, reînnoite iarăşi şi iarăşi, tronînd ca un cerc de foc, serafimic şi nemistuit, peste tărâmul Colhidei. “Lâna de aur”. Nicăieri moartea, inocenţa şi jocul nu sunt mai aproape, nu sunt mai înfrăţite, ca în Caucaz.



Arhitectura balneară. Apele Minerale Caucaziene

Caucazul are mai multe intrări, multe capcane şi multe metereze. Tainele celor trei alfabete spun că în Caucaz nu funcţionează coordonatele carteziene. Semnele literei sunt şi semnele inimii. Coordonatele Caucazului sunt polare! Caucazul trebuie asaltat prin învăluire.

Marii oameni, marile culturi, marile universuri nu se pot cunoaşte dintr-un foc, dintr-o singură lectură, dintr-un singur impact cu coaja lor, polimorfă şi incert stratificată. Tehnica apropierilor succesive, a spiralelor concentrice tot mai apropiate de inima universului căutat duce, în hermeneutică, la fel ca în dragoste, la o treptată împropriere organică, con-topitoare şi creativă, cu lumea fascinantă a căutărilor, numită sec în gnoselogie „obiectul cunoaşterii”. Apropierea răbdătoare, tatonarea, adulmecarea miracolului, tehnica acordării lăuntrice a „dispozitivelor sensibilităţii şi raţiunii” pentru captarea evantaiului de lumini radiat şi, mai apoi, pentru înţeleapta înţelegere a vorbirii acestora – iată tot atâtea „meşteşuguri vânătoreşti”, pe care căutătorul de lumini nevăzute trebuie să le descopere.



Caucazul are mai multe intrări. Voi începe cu cea mai accesibilă pentru mine în acest moment, intrarea de nord. E intrarea Imperiului. Cea mai sărăcăcioasă, cea mai bătută de vânturile istoriei ultimelor veacuri, Poarta Imperiului nu este şi Poarta Inimii. Este Poarta Adulmecării. Conducătoare nu către “Aur”, ci către Marele Semn.



Elbrusul. Un microbuz ruginit, cu amortizoarele praştie. Ai senzaţia că se descompune pe cale, o relicvă a vremurilor socialismului, ca mai tot ce-a rămas în această provincie uitată a Imperiului. Ruşii îl numesc „gazel’”, la feminin, ceea ce vine de la destinaţia iniţială a vehicului: transportul gazului metan. Am plătit, trebuie să urcăm. Nu, nu se rupe. Curaj! Da, în Rusia trebuie să ai curaj, mai ales în provincie. Şi multă răbdare. Şi încredere în miracol. Mai ales în provinciile neruse. Şi mai ales în Caucaz. 

Vedere urbana. Apele Minerale Caucaziene



Suntem în ţinuturile lui Lermontov, numite „Apele Minerale Caucaziene”. Toate muzeele şi monumentele vorbesc despre „inspiratul cântăreţ al Caucazului”, exilat odinioară aici de puterea ţaristă, iar dacă nu de el, atunci de Tolstoi, de Puşkin, de Cehov şi Aivazovski şi Rahmaninov, care-şi petreceau aici verile. De la mijlocul secolului XIX, „Apele Minerale Caucaziene” au devenit locul de odihnă şi tratament al intelighentsiei ruse şi al clasei mijlocii, pentru care aristocraticul Baden-Baden era un lux greu accesibil. Kislovodsk, Piatigorsk, Jeleznovodsk, Essentuki – o salbă de orăşele balneare cochete, ridicate din iniţiativa ţarului Aleksandr I pe la începutul secolului XIX după modelul celebrelor spa-uri elveţiene, nemţeşti, austriece. Aceleaşi planuri arhitecturale, doar ogivele sinuoase orientale, dantelate în piatră, le dezvăluie identitatea şi pitorescul. Şi păunii plimbându-se prin parcuri de lilieci înfloriţi, ori priponiţi de o sfoară, „pentru pozat”, alături de şoimi şi bufniţe domesticite. O tătăroaică în rochie de catifea sclipitoare, cu un canar galben aşezat cuminte pe umăr, străbate grăbită mulţimea ieşită la promenadă. O fotografiez grăbită şi eu, fără să-i aflu misterul.