“Habemus papam” – un film care revine în actualitate

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 2 martie 2013 

Recentul film al lui Nanni Moretti, “Habemus papam”, prezent în competiţia din 2011 de la Cannes şi pe care l-am putut vedea anul trecut pe ecrane, revine zilele acestea într-un mod neaşteptat în actualitate.

Filmul este o meditaţie dulce-amăruie, ponderat critică şi ponderat simpatetică, asupra condiţiei (sociale) a Papei, văzut nu atât ca un întâi-stătător, cât ca un prizonier al sistemului ierarhic şi birocratic, în care orice intervenţie umană, chiar de la cel mai înalt nivel, este sortită eşecului.
Investigaţie asupra papalităţii şi ierarhiei catolice, văzute de regizor ca nişte instituţii depăşite, filmul este, mai degrabă, o înscenare de investigare. Pentru că Nanni Moretti (regizor şi scenarist) nu operează ca un jurnalist însetat de scandal, ci inventează mici poveşti, pornind de la viziunea despre papalitate a intelectualităţii de stânga. Papa şi colegiul de cardinali sunt, pentru Nanni Moretti, nişte oameni simpli, destul de inocenţi şi izolaţi, prinşi într-un angrenaj anacronic mult mai mare decât ei şi imposibil de controlat. Singura lor valoare, care nu le poate fi din principiu refuzată – şi Moretti respectă cu sfinţenie acest principiu - , este aceea de oameni. Oameni cu griji şi neputinţe mărunte, o adunătură de bătrânei sau de tineri fără vârstă osificaţi în tabieturi.

Ne aflăm în Palatul Vaticanului, în perioada alegerii noului Papă – perioadă în care consiliul de cardinali electori este izolat în marele palat, fără dreptul de a avea contacte cu lumea. Lipsiţi de conştiinţa puterii cu care au fost investiţi, cardinalii, conduşi din umbră de un Purtător de cuvânt al Înaltului Scaun (interpretat impresionant de marele actor polonez Jerzy Stuhr) se plictisesc în azilul de lux în care au fost “sechestraţi”. Confruntarea cu un moment dificil îi scoate pe toţi din funcţiune: ca urmare a unei crize de conştiinţă, proaspăt-alesul Înalt Prelat refuză să-şi preia atribuţiile: se simte nevrednic pentru o funcţie atât de mare. Apreciat iniţial ca virtute a smereniei ori ca formulă retorică de colectivul elector, refuzul papal este, însă, de neclintit, iar noul-ales va face totul ca să evadeze din noua investitură, declanşând un val de întâmplări comice, tratate cu decenţă şi discreţie de regizor şi de actori. 

Aşa cum îl vedem pe ecran, noul Prelat (interpretat foarte uman de Michel Piccoli, la 86 ani) nu se distinge cu nimic de un bătrânel respectabil, care-şi poartă cu demnitate vârsta şi omenia.

Refuzând virulenţa sarcastică a lui Fellini, vitriolurile lui Bunuel, dar şi ateismul demascator al unui Kawalerowicz (din “Maica Ioana a îngerilor”), Nanni Moretti alege (ca de obicei) buna cuviinţă, bunul gust şi măsura. Dacă primii doi cineaşti vedeau instituţia Catolicismului în tonuri ironic-caustice, desfăşurate în ample parabole ale aberanţei şi decăderii, Nanni Moretti abordează un ton detaşat-“realist”, construit, însă, pe o osatură ideologică de stânga.

Implicându-şi personajele în poveşti simple, înduioşător-amuzante, cineastul italian îşi concentrează atenţia pe observarea chipurilor şi a gesturilor. Aici se află valoarea cea mai consistentă şi inatacabilă a filmului. Rezultă două portrete psihologice colective –  al conclavului de cardinali electori, “prizonieri” ai Catedralei Sfântului Petru, şi a mulţimii pelerinilor din faţa catedralei, care aşteaptă anunţarea noului Papă.

Nucleul comic al filmului – pentru că este, în esenţă, o comedie melodramatică -  este confruntarea dintre Papă şi un psihanalist, chemat să vindece urgent depresia noului prelat. Dialogul terapeutic este savuros, mai ales că se desfăşoară în asistenţa întregului “sfânt conclav”. Strălucitor şi debordând de energie, psihanalistul (interpretat de regizor) e adoptat treptat ca prieten de colectivul de cardinali, devenind şi antrenorul lor sportiv, şi geriatrul, şi psihoterapeutul acestora. Psihanalistul lui Nanni Moretti ştie mult mai multe, este mult mai viu, mai adaptat la realitate şi mai simpatic decât Papa – aceasta este morala filmului. S-o numim de stânga? S-o numim reducţionistă?

Filmul nu este, totuşi, tezist. Psihanaliza, ca panaceu pentru crizele catolicismului – pare să fie morala sa. Dar ideologia sa rămâne în umbră, de aceea poate fi vizionat ca o comedie dulce-amăruie, perfect echilibrată dramatic, armonioasă vizual, care nu va isca scandaluri, dar, cu siguranţă, discuţii.