Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 28 august 2015

Cu Moskvich-ul, dincolo de comunism



Moskvich, dragostea mea / titlu internațional: Moskvich, my Love / titlu originar: Moskvich im ser, preferatul juriilor FIPRESCI și Ecumenic la Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” (Erevan, 12-19 iulie 2015) este o dramă cu accente de comedie care radiografiază empatic și pătrunzător, în același timp, fenomenul nostalgiei după fosta Uniune Sovietică. Este cel mai bun film pe care l-am văzut (de la Good Bye, Lenin! la diferite filme rusești, ca Imperiul dispărut al lui Șahnazarov sau Pionieri-eroi, prezentat în aceeași ediție a ”Caisei de aur”) pe tema nostalgiei după defunctul sistem.

Moskvich, My Love este o coproducție Armenia-Franța-Rusia, semnată de Aram Șahbazian, un regizor și producător din Armenia cu experiență în film de televiziune. Este autorul seriei TV cu subiect patriotic despre Armenia anilor '90 Nu te teme! / Mi Vakhecir (2006), pentru care a semnat și scenariul, și coregizor al comediei Erevan, orașul meu iubit / Taxi Eli Lav A (2009). Cele două coordonate - atenția la realitățile istorico-sociale ale Armeniei de azi, respectiv simțul ritmului și al umorului - s-au reunit fericit în filmul prezentat anul acesta în competițiile Festivalurilor Internațional de Film de la Moscova și ”Caisa de aur”.

Sensibil la detalii și la realitățile țărilor desprinse din fosta URSS, în speță la problematicile complexe ale Caucazului, regizorul se bazează pe un scenariu cu valențe de tragedie, punctat cu momente comice de calitate, și pe un joc actoricesc de primă clasă. Cei doi coscenariști, Levon Minasian, cunoscut pentru scurt-metrajul Le piano (2011), laureat în câteva festivaluri, și Esther Mann, sunt ambii la debutul în lung-metraj.

Regizorul mărturisește că preferă să lucreze cu actori mai puțin cunoscuți, pe care-i consideră mult mai credibili în fața camerei. Asta l-a determinat la un casting exigent, care a meritat efortul. Cei mai mulți actori, inclusiv cuplul protagonist (excelenții Martun Ghevondyan și Hilda Ohan) provin din teatre de provincie ale Armeniei, mulți dintre ei apărând pentru prima dată pe ecrane. Găsirea unui Moskvich real care să facă față pretențiilor scenariului a durat câteva luni. ”Protagonistul” a fost găsit într-un sat din centrul Armeniei. Tot în centrul Armeniei se petrece și acțiunea, într-un sat de pe malul celui mai mare lac al țării, Sevan.

Măiestria regizorală constă în împletirea tramei tragice, construită pe calapodul shakespearian al unui ”Ioan fără de țară”, cu detaliile inadaptării și cantonării tragi-comice într-o viziune anacronică asupra lumii.

Filmul urmărește destinul unui cuplu vârstnic de armeni refugiați din Azerbaidjan în Armenia în urma războiului dintre cele două țări, când au avut loc masive interschimburi de etnici. Crescut și educat într-o țară care nu mai există - U.R.S.S. -, în idealurile așa-zis progresist-internaționaliste ale căreia a crezut, ca mulți alții, și în care și-a investit toate eforturile tinereții, expatriat de un stat - Azerbaidjanul independent, odinioară republică sovietică unională - care, din motive etnice și de război, nu-l mai recunoaște ca cetățean, bătrânul Hamo a fost nevoit să imigreze, împreună cu soția sa Aroos, în Armenia. Aici cuplul suportă marginalizarea localnicilor, a căror situație, și așa pauperă, nu le permite să le ofere ajutorul de care ar avea nevoie, dar și șicanele autorităților locale. Hamo locuiește cu soția sa într-o casă de la marginea satului, pentru care nu are acte. Odinioară agricultor, se ocupă ocazional cu repararea mașinilor și este îndrăgostit de ”gloriosul” Moskvich, o mașină în mare vogă în tinerețea sa, căreia i s-au compus și șlagăre (ne-o amintește unul din inserturile cu muzică de reclamă industrial-propagandistică ale epocii, delicioase prin naivitatea lor solemnă și prin credulitatea pe care o presupuneau din partea audienței). Partidul îi promisese Moskvich-ul, dar nu i l-a mai dat-o niciodată. Hamo hotărăște să și-l cumpere acum. Decizia e la fel de sfidătoare ca un costum de lux pe trupul unui sărăntoc muribund: Hamo și soția sa abia își duc zilele, îi salvează cât de cât puținii bani trimiși ocazional de fiul lor de la Moscova, economii nu au. Mai mult, bătrânețea, starea deprimantă și izolarea în care trăiesc nu le oferă nici un fel de motive pentru călătorii, iar satul în care au eșuat, lipsit de șosele, parcă nici nu e legat de restul lumii. Cu atât mai mare e sfidarea lui Hamo, cu atât mai mari sunt răbdarea și dragostea soției sale, care îi înțelege și suportă capriciul. Cu atât mai mare e și încărcătura tragicomică a filmului. Fascinația față de bătrânul Moskvich e aproape erotică - și e uimitoare măiestria regizorului și a actorului protagonist de a face credibilă și chiar savuroasă în ochii spectatorilor această fixație, greu de înțeles pentru cei care nu au avut experiența ”sistemului”. Hamo va reuși, în cele din urmă, să cumpere râvnita mașină de la un consătean, cu 800 $; nu din economiile lui, ci din banii oferiți de un politician demagog, nimerit în campanie electorală în satul lor - alt prilej regizoral de a reda tristele realități ale ”tranziției” caucaziene. Banii sunt, Hamo exultă de fericire, dar e prea târziu și, printr-un joc al destinului, nu va apuca să se bucure de el. În urma unui prim tur prin sat cu mașina, Hamo accidentează o vecină; bătrâna ajunge cu piciorul rupt la spital și Hamo trebuie să-i plătească spitalizarea. Cei doi bătrâni muncesc din greu să acopere datoria: el confecționează și vinde scaune prin talciocuri, unde prețurile la obiecte vechi sunt afișate în Euro, ea muncește ca femeie de serviciu. Dar cum o lovitură de destin nu vine singură, cei doi află că fiul lor de la Moscova, mândria lor, în care își puneau toată nădejdea, a ajuns la pușcărie. Nu aflăm motivele, le putem doar bănui... Aroos cedează nervos, se îmbolnăvește și în scurt timp moare.

Când vede că a pierdut totul, Hamo, un adevărat caucazian, fiul unui luptător de la Stalingrad (cea mai sângeroasă bătălie a sovieticilor din al Doilea război mondial), își amintește unul din momentele paradigmatice ale vieții sale: dansul de fericire în Piața Roșie, pentru care a fost arestat... Piața Roșie, unde visase apoi s-o ducă o tură cu Moskvich-ul pe fidela sa soție. Într-un fel, așa arată toată viața sa: o sumă de idealuri naive, asumate cu demnitate și trăite sacrificial, pe care nici ”sistemul”, nici confrații săi nu le înțeleg. Iar Martun Ghevondyan creeaă un personaj demn de vibrația, ingenuitatea și măreția lui Anthony Quinn din Zorba grecul.

Un Moskvich sângeriu strălucind, amintind de Cadillac-ul roz al ”visului american” din Arizona Dream, dar și de Trabantul aceluiași Kusturica din Pisica albă, pisica neagră, un Moskvich lângă un bătrân rămas absolut singur, într-un peisaj care nu duce nicăieri. Cadrul final al filmului amintește, prin coloratura emoțională și simbolică, nu doar de cele două memorabile filme kusturiciene, ci și de insula în derivă din celebrul final al Underground-ului aceluiași copil-minune al Jugoslaviei, cu care pelicula lui Șahbazian, deși originală și de sine stătătoare în toate privințele, are multe în comun.

Niciun comentariu: