Tinos - centru de dialog cultural internațional. Reportaj de la Congresul Internațional al Scriitorilor din Tinos

Apărut (prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 octombrie 2015

Tinos este o mică insulă din Arhipelagul Cicladelor, amplasată între insulele Andros și Mykonos, nu departe de Delos. Cine își aduce aminte de ea? Cel mult, pelerinii împătimiți, dispuși să bată cu feribotul Marea Egee pentru a urca, eventual, în genunchi, cei 800 de metri de la malul mării până la icoana Maicii Domnului Panaghia Evanghelistria, adăpostită de majestuoasa biserică albă în stil neoclasic, care îi poartă numele. 

 

Câte minuni s-au petrecut aici, din momentul aflării icoanei, în 1822, prin descoperire dumnezeiască, și până astăzi! Minuni care atrag mulțimi nenumărate de pelerini, ortodocși, dar nu numai, căci dărnicia Maicii lui Dumnezeu depășește granițele confesionale. Însăși aflarea icoanei aproape nevătămate de flăcări și umezeală, printre ruinele unei vechi biserici creștine (sec. X), ridicate peste un templu elin și ulterior nimicite de un incendiu, este pusă în relație cu începutul luptei pentru dezrobirea Greciei de sub jugul otoman. Multe momente din lupta grecilor pentru independență, din secolele XIX și XX, sunt legate în tradiția populară de puterea ocrotitoare a acestei icoane, cinstite atât de oamenii simpli, cât și de conducătorii țării, care veneau nu o dată aici să ceară binecuvântare sau să aprindă o lumânare de mulțumire pentru izbăvirea țării de vrăjmași. De altfel - spun localnicii - insula Tinos este teritoriul grecesc cu cea mai lungă perioadă de independență din istorie, de aceea grecii o numesc ”pământ sfânt”. 

Cel mai vizitat loc de pelerinaj al Greciei, leagăn al arhaicei civilizații Cicladice (5000 î.Hr.), discreta insulă este astăzi prea puțin cunoscută în afara țării. Odinioară fusese un centru important al lumii clasice grecești, fiind vestită datorită templului lui Poseidon, în jurul căruia se desfășurau somptuoase procesiuni navale, dar și numeroase tămăduiri medicale, patronate de zeul Asclepios (fiul lui Apollo), obligatorii ritualic înaintea vizitării sanctuarului și oracolului lui Apollo din învecinatul Delos. Tot Tinos era considerat și sediul mai micii zeități a vântului, Eol - vânt care iubește insula cu fidelitate, se pare, până azi, căci nu încetează să bată aici niciodată, chiar amplasarea caselor tradiționale, strâns lipite una de alta, fiind gândită pentru a face față năbădăilor ”eolianului amor”. 

 

Importantă pentru istoria Greciei antice, medievale și moderne, dar discretă în viața culturală contemporană, insula a fost readusă în prim-plan de Congresul Internațional al Scriitorilor din Tinos (16-23 septembrie 2015), având ca teme ”Literatura, ca parte a existenței umane” și ”Legăturile spirituale dintre Grecia și Rusia”. Inițiatoarea evenimentului, Irina Anastasiadi, este o georgiancă transmutată de câteva zeci de ani pe pământ grecesc, de unde desfășoară o susținută activitate literară și de traducător, concentrată în jurul revistei electronice ”9 Muze”, pe care o editează. Revista, alături de oficialitățile administrative ale insulei, constituie și platforma organizatorică a evenimentului. 

 

Congresul, mai degrabă un colocviu literar rusofono-elin, a reunit comunicări științifice, lecturi literare, proiectii de filme, două vernisaje expoziționale, șezători de poezie și muzică, ceremonii laice și bisericești, voiaje de neuitat în inima insulei și pe învecinata insulă Mykonos (formată, potrivit legendei, din trupurile pietrificate ale giganților uciși de Hercule), dar și multă mare și multă prietenie. 

 

Grecia, leagăn al culturii europene, nu este un mediu propice pentru cosmopolitismul cultural: aceste prea puțin îi impresionează pe autohtoni, care știu să se bucure, ca nimeni alții, de propriile valori și tradiții. Mai ales în izolatele medii insulare, bine adaptate turismului laic și religios, singurele activități cultural-științifice desfășurate, din când în când, sunt cele de cercetare a vestigiilor arheologice și iconografice locale. În acest patriarhalism era nevoie de spiritul inventiv, versatil și nonconformist al unei georgience, bine asimilate în teritoriu, pentru a mișca ceva în tradiționalismul imperturbabil al grecilor. Aceasta este Irina Anastasiadi, care și-a asumat aventura - pe care o numește chiar ”nebunie” - de a aduce pe liniștita insulă de crescători de porumbei, pietrari și pescari un conclav internațional de scriitori, istorici, etnografi, oameni de film și de artă, veniți din America, Letonia, Rusia, Cehia, Ucraina și România, pentru a se bucura de ambianța mediteraneană și a o îmbogăți cu spiritul lor dialogic și creator. 

 

Nu întâmplător, 17 septembrie, ziua deschiderii oficiale a simpozionului, a coincis (după calendarele grec și românesc) cu prăznuirea Sfintelor Mucenițe Elpis, Pistis și Agapis și a mamei lor, Sofia (sfinte foarte îndrăgite și de ruși), ocazie cu care am fost invitați la o liturghie săvârșită într-o intimă bisericuță particulară, urmat de o agapă pregătită special pentru noi. (În Grecia, fiecare cetățean - considerat implicit ortodox - are voie să-și construiască pe terenul său o biserică, în care, de câte ori dorește, să invite preotul să oficieze sfintele slujbe). Sub semnul credinței, speranței, dragostei și înțelepciunii, care le patronează, a fost astfel așezat (spre a rezista tuturor vicisitudinilor) și acest simpozion. 

 

Evenimentul a fost inaugurat în sala de festivități a Primăriei Tinosului, cu cuvântul de bun venit al Mitropolitului de Syros, Dorotei al II-lea, citit de părintele arhid. Iacob, de la biserica Evanghelistria (a Bunei Vestiri) și a fost continuat cu o sesiune de comunicări pe teme de literatură, istorie, cinema. 

 

Comunicările unor specialiști greci au stârnit îndeosebi interesul auditoriului. Este vorba despre cea a Elenei Xalkoutsaki, despre corespondența de război a tatălui ei, ofițer important în armata grecească, și a arheologului Haris Kutelakis, intitulată ”Ce făceau lebedele în Delos?”, dedicată unor pagini puțin cunoscute din mitologia locală. Alekos Florakis, un important etnolog și poet, a vorbit despre ”Tinos în timpul celui de-al doilea război mondial”, evidențiind cultul deosebit al Maicii Domnului din Tinos în timpul războiului, când celebra icoană atrăgea nu doar pelerini civili, ci și militari, veniți pentru binecuvântare cu tot cu navele lor de război, icoana devenind un simbol al luptei împotriva fascismului. Între documentele de epocă prezentate de Dr. Florakis, impresiona un afiș patriotico-religios de îndemn la luptă împotriva fasciștilor, în care un soldat grec era îmbrățișat de o gigantică Maică a Domnului ocrotitoare, cu aer de mamă luptătoare. Afișul era însoțit de sloganul ”Panaghia nu ne va lăsa!” și semăna izbitor cu afișele antihitleriste sovietice din aceeași perioadă; difereau doar lozincile. O mamă cerească și o mamă proletară: câtă asemănare și câtă diferență! 

 

Tot despre specificul locului, de data asta cel edilitar tradițional, a vorbit arhitectul american Ron Walkey, care a explicat amplasarea locuințelor sătești în configurație compactă de fagure tridimensional, dictată de relieful deluros și de clima vântoasă din Tinos; mulțimea de trasee ascunse, stabilite între casele conexe, asigura retragerea rapidă a populației în momentul invaziilor turcești sau ale piraților, frecvente odinioară. 

 

Câteva comunicări au evidențiat legăturile dintre cultura greacă și cea rusă. Sunt cea a istoricului Larisa Cerkașina, despre reflectarea moștenirii spirituale a lui Homer în opera lui Pușkin, a teoreticianului de film Dmitri Salînski, ”Secțiunea de aur și moartea dublurii”, și a mea, ”Lumina taborică în cultura vizuală rusă”, despre influența învățăturii palamite asupra iconografiei ruse. 

 

Tânăra regizoare de film Ekaterina Țvetkova a adus în prim-plan, cu documentarul Trei cântece despre perlă, rolul de mediator al Cuviosului Serghie de Radonej între Ortodoxia rusă și cea occidentală. 

 

Recitalurile de poezie originală și muzică susținute de participanții colocviului (Grigori Pevțov, Aleksei Hazar, Albert Tussein, Janna Jarmin, Ekaterina Țvetkova și eu) au întreținut farmecul de întrunire literară al evenimentului. 

 

Acest duh multicultural m-a provocat să îi ofer mai mult și astfel, pe 19 septembrie, în sala hotelului Tinion din centrul stațiunii, am vernisat o expoziție de grafică dedicată scrierii, intitulată ”O erotică a cărții”, care constituie debutul meu expozițional. A fost prezentată de prof. Dmitri Salînski și a fost deschisă pe toată durata colocviului.

Ceremonia cea mai mediatizată a constat în acordarea medaliei memoriale ”Vladimir Vîsoțki”, realizate de cunoscutul sculptor medalier leton Ianis Strupulis, oficialităților orașului, ca semn al prieteniei istorice dintre Rusia și Tinos, prietenie începută la mijlocul sec. XVIII, când cu ajutorul Rusiei, Arhipelagul Cicladelor s-a scuturat de sub jugul turcesc, eveniment căruia insularii i-au dedicat un impozant monument. Exact alături de acest monument a fost așezată medalia ”Vîsoțki”. 

 

Din păcate, mulțimea de evenimente cu care organizatoarea a încercat să îmbogățească simpozionul i-a depășit nu o dată capacitatea managerială: tururi ale insulei, cu vizitarea Muzeului Marmurei din Pirgos, a satului Tarambados, cu originalele sale hulubării, a bisericilor, a fabricii de dulciuri... toate, amestecate cu întâlnirile oficiale și cu sesiunile de comunicări, au produs o ”degringoladă artistică”, prezentată oaspeților drept ”libertate de opțiune în orice moment”, în care nu e de mirare că și-a băgat coada sa lungă și... ”vântul Eol”! Punctualitatea, a trebuit să-mi reamintesc, nu este atu-ul cel mai tare al grecilor, mai ales al insularilor. Adepți ai ”relativității creative a timpului” (ca hindușii și alți orientali), grecii nu prea dau doi bani pe punctualitate, considerând-o o chestiune de birocrație occidentală, aproape o erezie, care le știrbește libertatea și spiritul. Conservatori până la rigiditate în privința propriilor canoane, ei devin foarte lacși și inventivi când vine vorba să-și justifice întârzierile datorate unor hatâruri și fițe, pe care te obligă să le accepți ca atare, ca mersul lunii pe cer. Punctualitatea elvețiană este, în ochii lor, o chestiune ”papistășească”, dacă nu chiar ”protestantă”, așadar cât se poate de suspectă și condamnabilă! Dacă protestezi că ai ratat o conferință unică, petrecută la cu totul altă oră decât era scris în program, din pricina unor sieste cu degustări de scovergi, raki și taclale, ți se răspunde vesel și răspicat: ”You are in Greece!” Argumentele nu contează. Dictonul Carpe diem!  este aici la el acasă. Dacă nu-ți place, probabil că nu ești ortodox sau nu ești grec, sau nu-i iubești pe greci, oricum, e de rău și e mai bine să te supui, că nu ai de ales și ei știu asta... Noroc că pelerinul are tot timpul cu el, în pelerina lui, olimpianul simț al umorului și al relativității traseelor lumii... De fapt, ce are toată lumea cu grecii?!... 

(Mai multe poze, în curând, pe feisbuk).