Omnibus despre oameni și dumnezei: ”Words with Gods”

 Apărut în Ziarul Lumina de vineri 9 octombrie 2015

Un film care nu ar trebui ratat de iubitorii cinema-ului religios sau de spiritualitate este Words with Gods / Vorbind cu zeii. Prezentat în afara competiției la Festivalul Internațional de la Veneția din 2014, a putut fi văzut în aprilie 2015 la București, în cadrul Festivalului de Film ”Cinepolitica”. Este ceea ce se cheamă un ”film-omnibus” sau ”film-antologie”, o colecție de 9 scurt-metraje de ficțiune, realizate de regizori diferiți, având ca temă comună fenomenul religios în lumea contemporană. 

 

Filmul este o coproducție SUA-Mexic, coordonată de romancierul, scenaristul și regizorul mexican Guillermo Arriaga (scenaristul unor pelicule de mare calibru, ca Amores Perros, 21 Grams, Babel; tot el semnează ca regizor și unul dintre episoade) și este realizat la inițiativa scriitorului Mario Vargas Llosa, ca primă parte a tetralogiei cinematografice intitulate Heartbeat of the World / Bătăile de inimă ale lumii. 

 

Filmul nu este un caleidoscop de antropologie, psihologie sau sociologie a religiilor, ci o colecție de povești de viață care urmăresc interacțiunea individului cu mediul religios sau cu un mediu impregnat de o anumită religiozitate. Religia, la rândul său, este înțeleasă în sens globalist-postmodern, cel întâlnit în universitățile sud- și nord-americane, sens în care ateismul și agnosticismul sunt considerate religii cu drepturi egale pe lângă marile monoteisme și politeisme, iar unele așa-zise religii sincretiste recente își găsesc loc printre cele istorice. 

 

Totuși, marele merit al filmului constă în evitarea tezismului, a apologiei, dar și a spiritului polemic, prin menținerea unei echidistanțe greu de obținut: o realizează poveștile, care nu explică, ci doar urmăresc și constată destine de viață în medii sociale foarte diferite, în care religiozitatea își spune, într-o măsură mai mică sau mai mare, cuvântul. 

 

Un astfel de film nu ar fi fost posibil la mijlocul secolului XX, când discursul antireligios acaparase pentru multe decenii toată presa și mediile occidentale și când puținele filme cu tematică religioasă produse în ”lumea liberă” erau obligatoriu și vitriolant polemice (ca producțiile lui Bunuel), ori (foarte rar) apăsat-auctoriale (mă gândesc la Evanghelia după Matei al lui Pasolini) sau comercialist-devoționale (ca Iisus din Nazaret al lui Zeffirelli). 

 

Vrând-nevrând, secolul XXI este nevoit să accepte religiozitatea (pe care nu prea o înțelege) nu ca pe un fenomen patologic, ci inerent și definitoriu al condiției umane. Acestea sunt cadrele mari, dezvoltate de Guillermo Arriaga împreună cu Vargas Llosa, în care este clădit Words with Gods. Iată cum definește deținătorul Premiului Nobel pentru literatură conceptul curatorial al peliculei: ”Religia a fost întotdeauna prezentă într-un mod sau în altul. Religia a fost foarte exclusivistă și separatoare. Religia exclude și respinge”. Îngustimea ideologică a celebrului scriitor-jurnalist și politician, prezent (din fericire) mai mult cu numele pe afișul filmului, este nuanțată de Guillermo Arriaga, care precizează în același caiet de presă: ”Este important să vorbim despre religie în contextul conflictelor umane din acest secol... Pentru artiști este esențială stabilirea unui dialog critic și respectuos, în același timp, despre religie și Dumnezeu sau zeități. Acest film încearcă să prezinte câteva puncte de vedere despre importanța religiei în lumea contemporană, ... în care conceptul de Dumnezeu sau de zeități este central”. 

 

Asistăm, așadar, la nouă scurte povestiri care au ca fundal, anunțat textual printr-un carton. animismul, Catolicismul, Ortodoxia creștină, Islamul, Mozaismul, Budismul, Hinduismul, mixtura braziliană totemico-spiritisto-catolică numită ”Umbada” și ateismul căutător de Dumnezeu. Fiecare filmuleț este prefațat de un intermezzo de grafică animată alb/negru, semnat de artista mexicană Maribel Martinez, inspirat din motivele plastice ale ”religiei” (cu sau fără ghilimele) respective și comentat sonor de cunoscutul compozitor Peter Gabriel. 

 

Cei nouă regizori-autori sunt: Guillermo Arriaga, Hector Babenco, Bahman Ghobadi, Amos Gitai, Emir Kusturica, Mira Nair, Hideo Nakata, Warwick Thornton și Alex de la Iglesia. Desigur, nu sunt cu toții la fel de cunoscuți, nici la aceiași înălțime: dacă Guillermo Arriaga și Amos Gitai (care semnează filmulețele God's Blood și The Book of Amos, ilustrând capitolele ”ateism”, respectiv ”Iudaism”) nu se dezmint, impresionându-ne prin povești încărcate de dramatism, marcantă viziune plastică și emoție, Kusturica (care semnează episodul Our Life, dedicat Ortodoxiei) dezamăgește din nou, printr-o asumare superficială și demonstrativă a situației de viață (ascensiunea ascetică monahală, în tonuri de Pateric) pe care se încumetă, pripit, să o ilustreze. Impresionantă (nu prin deschiderea spre spiritualitate, ci prin gimnastica răsturnărilor de situații) este și povestirea The Confession, despre duplicitate și pocăință, semnată de spaniolul Alex de la Iglesia, care acoperă, într-un mini-thriller criminalistico-dostoievskian, capitolul ”Catolicism”.

Un reușit scheci de critică socială, prin finețea observației și umor, este God Room al regizoarei hinduse Mira Nair, despre amenajarea tradițională a camerei dedicate zeului protector al familiei într-un apartament luxos din Mumbai, și altercațiile familiale foarte lumești provocate cu această ocazie. 

 

Poetice și pitorești, dar confuze din punct de vedere al reflectării religiosului sunt filmulețele: The Man Who Stole a Duck, de brazilianul Héctor Babenco (despre periplurile unui cerșetor, culminate cu o criză de epilepsie declanșată de o ceremonie Umbada); True Gods de Warwick Thornton, despre miracolul cosmic al nașterii, dar care ignoră religiosul, chiar și în varianta sa animistă australiană (în care filmulețul este plasat); și Sometimes Look Up de iranianul Bahman Ghobadi, despre periplurile a doi frați musulmani, unul credincios, altul ba, într-un sat patriarhal.

Impresionant prin gravitate și eleganța demonstrației este Sufferings de japonezul Hideo Nakata, care prezintă încercarea unui preot budist de a consola un tânăr pescar disperat în urma pierderii întregii familii în catastrofalul tsunami din 2011. Paradoxal, tânărul Hideo Nakata, specializat în filme horror (și de a cărui opțiune religioasă nu știu nimic), reușește ceea ce ortodoxul Kusturica ratează: să-și convingă auditoriul de realitatea pronierii iubitoare a lui Dumnezeu.