Interviu cu Iuri Arabov, scenaristul filmului “Minunea” [I]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 3 iulie 2010

Filmul “Minunea”, realizat în 2009 de regizorul Aleksandr Proşkin pe un scenariu de Iuri Arabov şi inspirat după evenimentul petrecut în 1956 în oraşul Kuibîşev, supranumit “Încremenirea Zoiei”, a stârnit numeroase reacţii în rândurile publicului ortodox. Cele mai multe, trecând cu vederea faptul că filmul este o ficţiune pornită de la o întâmplare reală, contabilizează neconcordanţele dintre film şi realitate ori chiar amendează “nivelul duhovnicesc necorespunzător” al peliculei. Cât de relevante sunt aceste neconcordanţe? Cât de matur e discernământul duhovnicesc al celor ce caută o Ortodoxie idealizată şi evită contactul cu realitatea (cea istorică sau cea culturală, a unui film), doar pentru a-şi prezerva imaginea unei lumi în care minunile au dimensiune algebrică, iar feţele bisericeşti copiază litera Patericului ori a catehismelor pentru şcolari? Cât de bine înţelegem noi, cei de azi, ca şi credincioşii de acum jumătate de veac, sensul minunii făcute de Sfântul Nicolae în regiunea Samara şi care, în ciuda cenzurii draconice, a zguduit câteva generaţii din Rusia şi din întreaga lume ortodoxă?


Despre toate acestea ne vorbeşte Iuri Arabov, unul dintre marii scenarişti ai ultimului sfert de veac, laureat la Cannes pentru filmul “Moloch” (1999), colaborator constant al lui Aleksandr Sokurov, într-un interviu publicat de revista “Foma” în decembrie 2009, a cărui primă parte o prezentăm mai jos.

Iuri Arabov: - Filmul este despre faptul că, de ar şi veni acum Mântuitorul la noi, noi tot nu am crede. Suntem fiecare, într-o anumită măsură, Toma Necredinciosul. Nici unul din personajele filmului nu crede în cele întâmplate, nu crede în Dumnezeul cel Viu. Singurul care ştie cu certitudine că minunea s-a petrecut este ateu, reprezentantul organelor guvernamentale, împuternicit al KGB pe problema religiei. Sarcina lui e de a compromite cât mai mult cele întâmplate, pentru a-i îndepărta pe oameni de această minune. Filmul nostru este, mai degrabă, nu despre arătarea Dumnezeul celui Viu, ci despre atitudinea faţă de această arătare a celor rupţi de El şi de cultură, în înţelesul ei abisal.

Rep. [Oksana Golovko]: - Aproape toate personajele filmului, chiar şi cele ce au văzut minunea, o reneagă, trec pe lângă ea…

I.A. – […] Împreună cu Aleksandr Proşkin am dorit să arătăm că, în pofida respingerii celor întâmplate, cu fiecare se petrece ceva ieşit din comun… cu excepţia împuternicitului cu propaganda ateistă. Aceasta nu se schimbă pentru că, se pare, este un suflet mort. În orice caz, în scenariu l-am zugrăvit ca pe un demon, căci după Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos este Dumnezeu, doar demonii ştiau. Dar în vieţile celorlalţi eroi se întâmplă câte ceva. Începând cu tâmplarul, căruia i se toceşte dintr-o dată toporul şi care înţelege că s-a petrecut ceva deosebit. Şi cu ziaristul, care se hotărăşte să plece de la ziar pentru a duce o viaţă liberă de artist, aşa cum îşi dorea de multă vreme, dar i se părea imposibil. Cred că până şi cu Hrusciov, care vede prin geamul avionului o privelişte neasemuit de frumoasă şi deodată îşi aminteşte de îngeri, în care nu crede. Iar undeva într-un plan secund, cine ştie, se naşte în Rusia o nouă sfântă: Zoia în istoria reală, Tania în filmul nostru.

Rep.: - După ce-şi revine din încremenire, eroina începe să vadă de cealaltă parte a minunii, primeşte darul vindecării. Dar ce ne facem cu pocăinţa? De ce acest sentiment nu apare în film?

I.A.: - Ea şi-a ispăşit toate păcatele prin această împietrire, prin această moarte a ei. Dacă e să ne referim la faptele rămase în afara filmului, există câteva versiuni ale destinului Zoiei. Potrivit celei mai plauzibile, fata a fost pur şi simplu omorâtă cu zile într-o clinică psihiatrică: am trăit timpurile sovietice şi ştiu cum se petreceau lucrurile. După moartea-împietrire eroina noastră este cu totul alt om. Un om care a murit şi apoi a înviat nu mai e cel ce a fost înainte. Dar spuneţi-mi dacă Apostolul Pavel s-a pocăit pentru participarea la uciderea cu pietre a întâiului mucenic creştin, Ştefan? Faptele Apostolilor nu menţionează nimic despre pocăinţă. Cred că din motivul că lui Pavel i-a vorbit Însuşi Dumnezeul cel Viu. Prin orbire, viitorul apostol a parcurs calea de la o vedere nedeplină şi deformată (pe când era iudeu dreptcredincios) către o cu totul altă vedere: este ceea ce descrie Puşkin în poemul “Profetul”. Lui Pavel i s-a descoperit Dumnezeul lui Avraam, Care S-a dovedit a fi Hristos. Apostolul a trăit mai mult decât o căinţă lăuntrică, el a dobândit un nou sânge şi un nou trup…

[Va urma]